Marea majoritatea femeilor care aleg să muncească ca îngrijitoare de bătrâni (badante) sau menajere în Italia, întâmpină multe dificultăţi de adaptare. Atunci când persoană suferă de diverse handicapuri fizice şi trebuie să treacă peste obstacolul prejudecăţilor, provocarea este cu atât mai mare. O româncă a plecat în Italia pentru a oferi copiilor o viaţă mai bună. Chiar dacă are dificultăţi de auz şi de vorbit, aceasta are două servicii şi a reuşit să câştige simpatia şi aprecierea angajatorilor.
Andi Rădiu Realitatea din Italia
Niculina Neacşu (39 ani), este originară Câmpulung Moldovenesc, iar în România a fost croitoreasă profesionistă. De câteva luni locuieşte în Italia, în provincia Macerata, din estul Italiei, unde îngrijeşte o bătrână. „Din copilărie am avut probleme cu auzul, dar am fost mereu o fire sociabilă şi m-am adaptat mereu la situaţiile dificile. Am reuşit să termin liceul şi să fac chiar cursuri profesionale de croitorie”, povesteşte românca.
Aceasta şi-a urmat soţul în Italia, la sfârşitul anului 2007, pentru a oferi celor patru copii o viaţă mai bună. ”Situaţia financiară nu era chiar aşa de strălucită şi am decis să mergem la muncă în Italia. Dar am hotărât încă de la început ca măcar unul dintre noi să fie prezent lângă copii. Am văzut atât de multe orori la televizor, datorate lipsei părinţilor, încât ne-am decis să stăm cu rândul şi să ne sacrificăm noi pentru copii. Să fie mereu un părinte alături de ei”.
Primul care a decis să facă acest pas a fost soţul Niculinei. „El a plecat primul, pentru că eu am probleme cu auzul şi vorbitul. Am aşteptat impresiile lui şi faptul că el urma să-mi căute un loc de muncă. Alegerea a fost bună, pentru că şi-a găsit imediat un serviciu”, a mai afirmat Niculina.
Sacrificii şi ambiţie pentru viitorul copiilor
Primul loc de muncă a fost la o pizzerie, dar distanţa mare şi salariul foarte mic i-au convins pe soţii Neacşu să caute un loc de muncă ce le-ar fi permis să locuiască în aceeaşi casă cu angajatorul. „De unde locuiam noi, într-o casă la ţară, nu se putea lua autobuzul până în oraş şi eram obligată să merg aproape şapte kilometri pe jos. Salariul nu depăşea 400 de euro, şi trebuia să plătesc chiria 250, şi nu mai rămâneam nici cu bani pentru mâncare. Ce să mai trimit şi acasă? Promisesem copiilor că se va întoarce soţul la ei şi situaţia devenea complicată. Singura şansa era să-mi găsesc un post ca îngrijitoare de bătrâni (badanta) sau menajeră".
Cu ajutorul unor prieteni italieni ai soţului, românca a găsit un post de badanta la o bătrână. „M-am dus la lucru, noii mei patroni nu ştiau că nu cunosc limba italiană şi că am probleme de auz şi vorbit. Stăteam zi şi noapte cu dicţionarul în mână, pentru a reuşi să fiu la înălţime şi să nu mă concedieze. Soţul trebuia să plece la copii acasă şi vroia să mă lase liniştită cu munca”.
Deşi a întâmpinat greutăţi mult mai mari decât o persoana obişnuită, Niculina Neacşu a reuşit, datorită hărniciei şi a simpatiei de care a dat dovadă, să-şi păstreze locul de muncă şi chiar să fie apreciată. „Bătrâna pe care o îngrijesc m-a primit foarte bine şi chiar dacă mă exprimam greu, am reuşit să-i devin simpatică. Îmi spune mereu că vorbesc că o italiancă în dialect. Am făcut tot posibilul să-mi fac treaba bine şi micile mele handicapuri sunt trecute cu vederea”, a mai povestit aceasta.
A povestit patronilor problemele pe care le-a avut acasă şi decizia de a nu lăsa copiii fără un părinte alături, iar aceştia au decis să-i găsească pe perioada verii un al doilea serviciu, care să-i permită să câştige mai mult. „Le-am spus despre copii şi despre faptul că nu prea reuşesc să le fac cadouri sau să le trimit pachete, din cauza banilor puţini. Patronii mei mi-au găsit de lucru pe perioada verii, cîteva ore pe săptămână în perioada turistică. Lucrez astfel şi în timpul liber, pentru că altfel nu reuşesc să trimit mare lucru acasă. Am decis să stau până în luna decembrie şi atunci vreau să vină şi la copiii mei Moş Crăciun”.
În puţinul timp liber, Niculina se întâlneşte cu alte românce. „Sâmbata, când am timp, mai merg la magazinul românesc din Recanati, unde se adună multe românce. Acolo mai reuşesc să-mi găsesc câte o prietenă căreia să-i mai spun din problemele mele. Cea mai mare este dorul de copiii mei. Nu mai este mult până în decembrie şi-i voi revedea”.
(15.40)