Lovitura dată „Șacalului” de către „Leu”: scufundarea cuirasatului Bismarck! Marea Britanie rămânea Regina Mărilor!
Lovitura dată de Hitler Aliaților în 1940 prin invadarea Norvegiei părea să arate că la Berlin, strategii germani nu voiau să repete greșelile lui Napoleon. Napoleon îl refuzase pe Robert Fulton care îi propusese o flotă de nave cu aburi pentru a putea ocupa Anglia. Hitler visa la invadarea Angliei aerian dar și naval, însă experții lui s-au gândit că trebuiau hăituite naval și submarin și convoaiele americane spre nordul înghețat al Rusiei, care să dubleze ceea ce venea din Siberia.
Lovitura „Șacalului” Hitler: Cuirasatul Bismarck
Cuirasatul Bismarck fusese lansat la apă, la 14 februarie 1939, la Hamburg, pe șantierele Blohm & Voss, Hamburg. Gândit să atingă o viteză de 30 noduri, dată fiind mărimea sa, cuirasatul fusese gândit la o capacitate de 41 700 tdw, dar a ajuns, la final să suporte maximul de 50 300 tdw. Avea artilerie grea, cel mai puternic blondaj al timpului, se putea deplasa autonom 8100 mile marine, avea la bord peste 2000 de marinari.
Avea patru turele blindate dotate cu câte două guri de foc, de calibrul 32 cm, artilerie antiaeriană cu guri de foc calibrele fiind de 2 cm, 3,7 cm și 10,5 cm. Dispunea și de posibilitatea de a lansa și patru avioane Ar 196. În caz de avarie, avea pregătite 16 șalupe. Era un monstru al apelor internaționale. Naziștii visau, cum o vor face și sovieticii în Războiul Rece, la nave imense, care, la nevoie, să ajungă la inamic, peste Ocean.
Lovitura „Leului” Churchill
La 10 iulie 1940, sigur pe el, Reichsmarschall-ul Hermann Goering ordona Luftwaffe să lovească aerian Anglia. Bombardierele Junkers -„Stuka”, avioanele de vânătoare „Messerschimdt” vor mătura cerul Angliei, dar antiaeriana britanică, sistemele radar (nemții au aflat târziu de existența acestei arme defensive redutabile, iar asta i-a costat) și avioanele de vânătoare Spitfire au făcut diferența. Chiar fiica lui Churchill, Mary Spencer Churchill Soames (15 septembrie 1922-31 mai 2014) era ofițer într-o baterie antiaeriană de la Londra (Hyde Park). La 31 octombrie 1940, Bătălia Angliei s-a încheiat prin abandonarea bombardamentelor germane. Așadar, soluția navală părea cam singura, până vor fi gata rachetele balistice grele V1 și V2 la Peermunde unde Wenherr von Braun muncea de zor.
Germanii au muncit mai tot anul 1940 la echiparea lui Bismarck care era pregătit „la ancoră” în august 1940. Urmau evident, instruirea echipajului, calibrarea artileriei, Comandantul Ernst Lindermann (28 martie 1894-27 mai 1941) a raportat pegătirile încheiate în noiembrie 1940. Comandantul, un om cu experiență a văzut că lifturile de muniție nu erau optimizate și comenzile numerice de bord (să le zicem un fel de strămoși ai computerelor de bord de azi) nu funcționau bine. Așadar, echipajul de care nu era nevoie a fost lăsat la chei, în permisie „sine die”, pe perioada iernii.
54 de nave de război au fost pregătite
Probele s-au reluat în martie 1941. Hitler era ocupat de pregătirile Operațiunii Barbarossa, în Balcani lucrurile nu mergeau bine, nici în Iugoslavia nici în Grecia, unde Mussolini era ținut la respect de greci. Kriegsmarine nu primea piesele de schimb cerute la timp, dar testele au fost mai bune, „Bismarck” începuse să atingă viteza în marș de 28 noduri, aproape de maximul de 30 noduri prevăzut pe planșetele inginerilor germani. Spioanjul SOE informase Londra că „Bismarck” urma să devină „piratul” Atlanticului de Nord, pentru a intercepta convoaiele dinspre America, atât pentru Londra cât și pentru Moscova.
Amiralitatea britanică a pregătit nu mai puțin de 54 nave de război, la 21 mai 1941. Deja, la 19 mai 1941, Bismark. însoțit de crucișătorul Prinz Eugen plecase în misiunea Rheinübung, spre Strâmtoarea Danemarcei. Avea să fie prima și ultima sa misiune.
Lovitura decisivă a „Leului” contra „Șacalului”
Perioada 21-27 mai 1941 adică perioada confruntării Royal Navvy cu Kriegsmarine a rămas pentru totdeauna în analele militare navale mondiale. Avangarda britanică, reprezentată de Norfolk și Sufolk, crucișătoare britanice cu viteză de 33 noduri a luat contact radar cu inamicul german pe 23 mai, seara! Ele au transmis pe 24 mai, informațiile către crucișătoarele Hood și Prince of Wales, care aveau o escortă de patru distrugătoare. Au angajat bătălia în Strâmtoarea Danemarcei. Evident, precizia germană de artilerie a fost superioară.
Prinz Eugen a lovit de două ori Hood, Bismarck a tras o dată. Alte 3 proiectile i-au lovit magazia de muniții și, pe 24 mai la ora 6.10 dimineața, Hood se scufunda rupt în două de exploziile cauzate de lovirea munițiilor. Prince of Wales a încasat 8 lovituri care l-au obligat să se retragă. 5 au provenit de pe Bismarck și 3 de pe Prinz Eugen. Churchill, fost Prim Lord al Amiralității, consternat că în mai puțin de 10 minute pierduse nava amiral al Royal Navy a dat ordinul: „Scufundați cuirasatul Bismarck”!
Informațiile avute de britanici
Britanicii știau că Bismarck va trebui să se retragă spre Franța, la Brest, pentru a fi reparat. Au angajat 40 nave mici, două portavioane și 3 cuirasate, sperând că Bismarck și Prinz Eugen se vor separa la un moment dat. Prince of Wales, ajutat de Norfolk și Suffolk a încercat o ultimă abordare a lui Bismarck, dar distanța era mare. S-au tras în total, de ambele părți 20 de salve, fără rezultat. Lindermann a reușit să-și scoată vasul din raza radarului britanic. Separarea lui Bismarck de Prinz Eugen s-a făcut pe 24 mai 1941.
Royal Navy l-a aruncat în luptă pe Victorious un portavion de pe care au plecat 12 avioane dotate cu torpile subacvatice. Două torpile au atins ținta, dar Bismarck a continuat marșul cu 24 noduri pe oră, deci nu s-a sinchisit de „ciupelile” britanice. A urmat apoi intrarea în luptă a lui Ark Victorious, care a lansat două „șarje” de câte 15 avioane. De data asta, una din torpilele care au atins ținta au lovit cârmele lui Bismarck. Era finalul zilei de 25 mai 1941. Bismarck mergea spre Brest cu numai 12 noduri.
Scufundarea: Dezastrul a început la ora 9.02, pe 27 mai 1941!
Bismarck mergea ca un tren, din cauza cârmelor blocate. Traiectoria sa trecea fix prin barajul Royal Navy care pândea în noapte. În seara lui 26 mai 1941, Sheffield a lansat atacul, dar a fost avariat și nevoit să se retragă. Se apropiau în schimb cuirasatele King George V, Rodney 2. Acestea aveau cu ele două crucișătoare grele, 4 distrugătoare și alte două crucișătoare ușoare. Atacurile de la 12 km au fost parate de artileria lui Bismarck. Distanța s-a redus la numai 6 km, dar Bismarck încă rezista.
Britanicii au aplicat loviturile decisive în dimineața de 27 mai 1941. În jurul orei 8.40, Rodney și King George au tras în Bismarck. Marea era în furtună de forța 10. Rodney, schimbând cursul a avut nevoie de timp să prindă iar în ținte nava germană inamică. Bismarck se mișca tot mai greu. Avea cel mult 8 noduri, britaniciis se apropiau cu 28 de noduri. Rodney și King George au suferit avarii ușoare. Au fost ajutate de două crucișătoare, Dorsetshire și Norfolk.
La ora 9.02, Bismarck a rămas fără turelele principale și secundare de artilerie, care au fost avariate de tirurile britanice. Două proiectile de 406 mm britanice ar fi fost cele care au atins decisiv nava germană. Apoi, a urmat iadul! A fost cea mai grea oră din istoria Kriegsmarine. Până la ora 10.05, când Lindermann a dat ordinul de sabordare, Bismarck a fost lovit de 70 proiectile calibrele 356-406 mm, la care s-au adăugat 300 proiectile de 205 mm. Bismarck a mai „încasat” și 4-5 torpile. Plutind, dar cu suprastructura incendiată, căpitanul a sabordat nava începând de la 10.10 și la ora 10.30. Naufragiul a dus la moartea a circa 500 marinari. Bismarck ieșea din luptă. Doar 1500 marinari, maxim, de pe Bismarck s-au salvat cu șalupele navei germane. Inclusiv comandantul Ernst Lindermann a murit în acea bătălie.
Enigmă istorică: De ce Bismarck nu era gardat de submarinele U-Boot? A fost „aranjamentul” lui Canaris?
Desigur, asta este o întrebare retorică. Un posibil răspuns ar fi faptul că Amiralul Canaris îl „torpila” pe Hitler. El conducea serviciul militar secret Abwehr (pe care Canaris l-a condus din 1935) și era posibil ca submarinele să fi primit ordine, pornind de la informările Abwehr, de natură să le țină departe de Bismarck, deci să lase mână liberă britanicilor. Bismarck pornise la vânătoare de convoaie aliate, tot asta făceau și submarinele germane, numai că, pe trasee diferite!
Și totuși, atunci când britanicii au început să adune supraviețuitori de pe Bismarck, un U-boot german și-a făcut apariția. Atunci, britanicii au crezut că, într-adevăr U-boot-urile atacă și au renunțat la misiunea de salvare. Însă, iar asta nu aveau de unde ști căpitanii britanici, submarinul german nu avea torpile, deci nu putea angaja o acțiune de torpilare. Așa se face că tocmai acest U-Boot german a dus la abandonarea salvării supraviețuitorilor de pe Bismarck, căzuți pradă apelor înghețate ale Mării Nordului. Doar 115 marinari au fost recuperați de navele britanice înainte de îndepărtarea de zona unde se scufundase Bismarck.
Epilog...
Tradiția spune că Churchill ar fi rostit ”Well done boys!” dar și o întrebare retorică: „Oare cum va reacționa Șacalul?” Dacă ar fi să dăm un răspuns, acum la 83 de ani de la momentul 27 mai 1941, este că Hitler a decis să abandoneze ideea marilor nave de suprafață și să conteze pe distrugătoare și submarine (evident, nu a realizat că tocmai lipsa submarinelor a avut rolul ei în scufundarea lui Bismarck). Prinz Eugen, evitând linia navelor britanice de intercepție a ajuns cu bine la Brest, la 28 mai 1941.
Așa se face că un alt monstru marin, Tirpitz, lansat la apă în aprilie 1939, pregătit de luptă la 25 februarie 1941, a fost plimbat mai mult prin fiordurile Norvegiei până când va fi și el scufundat în 12 noiembrie 1944.