Lumea e o adunătură de popice și ea s-a cam săturat să le tot jongleze. Fufele din ziua de azi, cu telefoanele lor, cu poșetele lor asortate, cu feminismul cretin afișat ca un tricou peste silicoane atent potrivite, cu carierismul lor, cu ura lor pentru familie, copii și tot ce înseamnă atârnare. Ea nu s-a atârnat. S-a măritat.
Ce e rău în asta? Uite că n-a ajuns casnică. Uite că a făcut și-o meserie. Are și permis. Are timp și pentru ea. Cât de cât. Și, în curând, are 50 de ani. A demonstrat oricui, pe cât se poate, că poți să mai ai stomac și fluturi care zboară în el și după o anumită vârstă. Să scrie ăia ce vor la ziar, ea știe adevărul mai bine. Și adevărul este că, dimineața când se uită în oglindă, când verifică atent fiecare crevasă care s-a mai ițit pe la colțuri, n-are a se plânge de multe lucruri. De fapt, nu e chiar așa. De fapt, știe că e un pic, poate doar un pic, ipocrită. Acea strângere de maț, acel gol din spatele sternului, nu sunt chiar degeaba. Știi cum este să stai într-o casă cu de toate, cu poze pe etajeră, cu canapele confortabile, cu femeie care vine să-ți facă ordine și curățenie de trei ori pe săptămână, și tot să nu fie suficient? Cum e să-ți faci concediile unde vrei, cum vrei, când vrei, să fi văzut și Parisul, și Barcelona și, cumva, să simți că lumea-i un nisip care ți se scurge din palme?
Ce le mai trebuia?
Drama în desfășurare nu este despre ce-a trăit, că n-a trăit degeaba. E despre condițional optativ! Despre ce-ar fi putut trăi. Nu despre ce a ales, cât despre ce nu a ales. Acum, argumente raționale pentru alegeri au fost dintotdeauna. Știe de ce l-a făcut. Compromisul, adică. O femeie înțeleaptă știe când să facă pasul în spate. Femeile sunt mai mature, mai chibzuite, mai de casă, au un instinct dominant al cuibului, pe când bărbații au un instinct dominant al cuștii. Și ea a știut foarte bine cum să balanseze termenii. Dacă ar fi fost după el, știe și n-a durut-o niciodată foarte tare, n-ar fi avut copii. Erau perfecți așa cum erau, doi oameni care se iubesc, se respectă, se ajută unul pe altul în cariera fiecăruia. „Ce ne mai trebuie în plus?” – îi spunea el, și ea zâmbea și el știa la ce se gândește, așa că în cele din urmă a oftat și-a cedat. De două ori s-au trezit el și ea, cu un el și o ea. Pentru el și pentru ea, s-au săpat morminte mititele în spatele minții, unde, fără vreo ceremonie, s-au îngropat toate acele lucruri pe care oamenii raționali le îngroapă. Mașina mai de fițe. Postul mai cu ștaif, mai cu responsabilitate, unde și-ar fi putut împlini, cu surlă și trâmbiță, abilitățile.
Greșeala renunțării
Renunțare. „Evident”, și-a zis, „secretul fericirii e renunțarea”. Dar nu ca prostul. Nu pe nimic. Renunțarea ca investiție a fost arma ei bine ascunsă, unde investiția au fost ei. Cei doi. „De ce să-mi iau eu pantofi dacă ei au nevoie de jucării, de cele mai bune haine, de cele mai bune școli?”. „Îi răsfeți prea mult”, îi mai spuneau prietenii. „Îi răsfeți prea mult”, îi spuneau părinții. „Îi răsfeți prea mult”, mai repeta și bărbatul. „Dar ce știu ei?”. A vrut să le dea lor tot ce n-a avut ea și uite că n-a renunțat de tot. Și uite că a învins. Azi, pe un câmp de glorie, în timp ce flamura-i fâlfâie în vânt, durerea ei de mamă este despre cât de relative rămân, totuși, lucrurile. Uite el, spre exemplu. I s-a părut, când era mic, că e foarte talentat la înot. L-a dus la bazin, dar nu la orice bazin. A avut antrenor, dar nu orice antrenor. Până la liceu i se luase, și după aia s-a trezit că are în casă un adolescent nehotărât, fără vreun talent particular, în veșnic dubiu despre ce-ar trebui să facă din viața lui. Și ea, în rarele momente de singurătate, se întreba, totuși ce-i lipsește? Devreme ce are toate opțiunile pe masă, cum de se decide atât de greu.
Oameni și plante
Sau ea, fata. Ea a fost copilul mai mic. Cu ea au făcut și mai puține greșeli, dacă se poate spune așa ceva. Dar n-au făcut compromisuri. A avut pian, balet, limbi străine. A avut parte de cea mai bună educație pe care banii o pot cumpăra. A crescut într-o familie bună, mama doctoriță, tatăl inginer. Astăzi stă înfiptă în telefon, în laptop, în nenorocita asta de romgleză în care când mai îndrăznește să-i facă observație se alege cu un: „Yeah right!”.
Ce înseamnă asta? Ea n-a pomenit așa ceva când era copil. Să le răspunzi părinților într-o doară. Și într-o doară o doare și pe ea când își dă seama că există prea-multul de iubire și poate că ar fi meritat să le mai ia din privilegii atunci, când încă privilegiile mai puteau fi folosite drept condiție. Niciodată viitorul n-a arătat mai gri, mai indescifrabil. Astăzi, îi e clar că el n-are să ajungă niciodată sus, or departe. N-are să fie briliant. Cu un pic de noroc va fi un mediocru. Azi îi e clar că ea n-are să ajungă niciodată mai mult decât e, ceea ce ea a făcut-o până la urmă să fie, o zgâtie care așteaptă veșnic ca cineva să-i facă patul, să-i strângă hainele, să-i ordoneze viața. Cum, de fapt, să își imprime astăzi realitatea că filosofia ei a dat greș, că uneori nu e cel mai bine să dai, să dai, să tot dai și să speri că planta are nevoie doar de apă și aer ca să facă flori. Pentru că, ți-o va spune orice pedestru, mai depinde și de plantă. Unde mai pui că oamenii nu sunt plante.
Cadoul îngropat în sufletul ei de rumeguș
Există melancolie în ireversibil, a citit ea, într-o seară, când simțea colții depresiei cum se apropie periculos de mult. E prea târziu să se resemneze? E prea devreme? Și timpul ei s-a scurs. Poate efortul de-a curăța toate scamele, poate perfecționismul, poate nevoia de-a le controla în tot pe toate, poate îndrăzneala de a fi visat au făcut din ea un Icar. Sunt zile când simte că pică, simte cum calcă prin aer, dar nu le mai poate lua înapoi. Nu știe, și ei nu-i spun, dacă a fost o mamă bună. Și vremea mamei se termină, curând vor pleca, Dumnezeu știe unde, fără vreo mulțumire. Adevărul este că ea s-a asigurat de asta. S-a asigurat că le-a dat atât de mult încât recunoștința să devină o patină, un penibil, o banalitate. Își trăiește deja prea-târziul în care a aflat, pentru că viața îți dă măcar șansa să afli, că uneori e mai bine să nu dai, deși puteai, uneori nu e nevoie să ajuți, deși te-ai fi priceput mai bine, uneori e bine să lași bruma aia de provocare, de neajuns, de provocare dezirabilă! Degeaba le disprețuia pe celelalte mame, care-i păreau indiferente, detașate și cumva nesimțite. Degeaba le judeca, în secret, pe soțiile egoiste care își cereau, cu subiect și predicat, drepturile și își argumentau nevoile. Până la urmă renunțarea ei, arma ei secretă, s-a dovedit o grenadă care tot ei i-a explodat în mână. Rid cu rid. Crevasă cu crevasă. Oare ce cadou o să-i facă ei de 50 de ani? Soțul, copiii. Nebănuită de ei, luată de-a valma de ei, probabil va sfârși prin a face ce face de 20 de ani. Va mai săpa un mormânt. În care-și va îngropa cadoul mult visat.
Coautorul acestui articol este dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru