Structura militară a Israelului, IDF-ul, nu este o armată ca toate celelalte. Este mai mult decât atât. De fapt, este coloana de sprijin a Israelului ca stat, a securității sale și chiar a identității naționale. Ca ,,armată a poporului’’ are aceeași vârstă ca Statul Ebraic și un rol crucial într-o țară născută și crescută într-un mediu ostil, într-o continuă antiteză cu întreaga vecinătate geopolitică.
Indiferent cum am privi lucrurile, Israelul este un Stat-Garnizoană al democrației iar armata - un laborator al existenței naționale cu cele trei componente esențiale: patriotism, reziliență, solidaritate.
Apărarea, o formă a existenței cotidiene
Aproape toți israelienii care au împlinit 18 ani merg la oaste pentru o perioadă de neconceput în alte părți ale lumii: 32 de luni bărbații și 24 femeile. În comparație, durata stagiului militar obligatoriu pentru români, în ultimii 30 de ani de comunism, era de 16 luni și doar bărbații făceau armata și fetele din învățământul superior, după 1973.
După liberare, mulți dintre ei rămân în armată ca rezerviști-voluntari activi, până la 40 de ani. Participă periodic la instrucție și antrenamente, iar în timp de război reprezintă grosul combatanților activi. Vorbim de o țară cu o disproporție majoră între numărul populației - 9,5 milioane, dintre care un milion de evrei ultraortodocși și două de musulmani, ambele categorii exonerate de serviciul militar - și ansamblul complex al factorilor de risc externi și interni - care pune în pericol însăși existența națiunii. Ca să nu mai vorbinm că țara este ceva mai mare decât Banatul nostru. Dacă ar fi să calculăm eficiența IDF extrapolând formula PIB pro capite, numindu-l ,,Forță pro capite’’, armata israeliană ar fi cea mai puternică din lume.
O realitate necesară și una indiscutabilă
Sunt convins că se vor găsi destui să critice conținutul acestor rânduri ținând cont de evoluțiile recente sau mai vechi din teatrele de operații în care acționează armata israeliană, dar dincolo de aceste aspecte, IDF este o realitate necesară, grefată pe o altă realitate, indiscutabilă, veche de 75 de ani. În cele ce urmează, mă voi opri asupra unor caractistici ale armatei Israelului care o diferențiază de alte structuri militare naționale. Nu voi intra în detalii organizatorice și tehnice. Totuși, câteva date generice se impun. În 2022, proporția din PIB destinată armatei - 170 mii de militari în termen și 465 mii rezerviști - era de 4,8%. Arabia Saudită cheltuia 6% iar Qatarul - 5%. Statele Unite - 3,5%.
De ce IDF este unică
Unicitatea IDF a fost o caracteristică a sa încă de la înființare. Există o singură structură organizatorică și de comandă pentru toate categoriile de arme. Armatele ,,clasice’’ și chiar moderne au cel puțin trei comandamente - uscat, marină, aviație - dacă nu patru sau cinci după extensia de capacitate (nucleare, spațiale - pentru SUA, carabinieri - pentru Italia etc). Ca să dau doar două exemple. În termeni operaționali, aceasta înseamnă schimbări tactice rapide, fluiditate și rapiditate în transmiterea ordinelor și informațiilor, evitarea rivalităților între arme și comandanți. Nu există acea ,,bulimie’’ de funcții și grade ca în alte armate, pentru că toți știu că nu se pregătesc pentru pace, iar în timp de război responsabilitatea este majoră.
Unicitatea în discuție răspunde unei provăcări, unică și ea, determinată de poziția geografică a Israelului, forma sa dificil de apărat și unii dintre vecini, pașnici acum dar învinși în trei mari războaie. Păstrând proporțiile, în lume doar statul Chile are o formă asemănătoare dar nu mai are dușmani. Are Anzii pe latura cu lume, Atlanticul pe cealaltă și una dintre cele mai puternice armate din America Latină.
Scurtă incursiune în istorie
Spectrul războiului favorizează inovația. Fie în tehnologie militară, fie la nivel strategic și organizatoric. Israelul a excelat în amândouă și în multe altele. Aici nu vorbim de teorii militare și ipoteze academice, ci de realități din teren.
In mai 1948 când a fost creată, IDF era o armată de mici dimensiuni, cu echipamente insuficiente, disparate, provenite de la producători din mai multe țări. Inclusiv socialiste (Uniunea Sovietică, Cehoslovacia). Cu ea a început războiul și cu multe improvizații pe care ,,militarii’’ - adunați din structurile paramilitare de rezistență din perioada mandatului britanic le-au utilizat cu succes. În câteva luni a învins armata ,,Ligii arabe’’.
Saltul calitativ din anii ‘60 și ‘70
După un deceniu și jumătate, Israelul nu depășise condiția unui stat eminamente agrar - cu incipiente investiții industriale - și o populație de două milioane de persoane. Și totuși, serviciul de informații al acestei țări reușise performanța să-l aducă în fața tribunalului, la ierusalim, din îndepărtata Argentină - pe unul dintre cei mai importanți criminali naziști: Adolf Eichmann, organizatorul tehnic al Holocaustului. Ceva se anunța la orizont. Israelul devenise un șantier al inteligenței umane de pretutindeni. În următorii zece ani, a intrat în grupul restrâns al ,,statelor tehnologice-- și în cel mai restrâns al ,,națiunilor nucleare’’. A construit un tanc ultraperformant, Merkava, adăugându-l celor americane din dotare. Sistemele sale de apărare aeriană erau printre cele mai bune din lume. Aviația la fel, după ce aeronavele de producție americană au fost adaptate cerințelor defensivei israeliene. A devenit un producător-exportator de arme pe toate continentele, din China în India și … Statele Unite, țara care i-a asigurat mereu protecția.
Relațiile interumane…
Potrivit autorilor unei recente lucrări, ,,The art of millitary innovation’’ - Edward Luttvak și Eitan Shamir - unul dintre punctele forte ale armatei israeliene este calitatea relațiilor interumane. Contează foarte mult modul relaxat al raporturilor dintre ofițeri cu grade diferite și dintre aceștia și trupă. Disciplina este liber înțeleasă și nu are componenta cazonă caracteristică altor armate, chiar și în zilele noastre. De exemplu, soldații li se adresează superiorilor pe numele mic. Egalitatea de gen funcționează indiferent de funcție. Femeile sunt acceptate înclusiv ca instructori de luptă.
Forța rezerviștilor
Spuneam mai devreme că o componentă importantă a armatei este formată din rezerviști. O dată sau de două ori pe an, aceștia își părăsesc casele și familiile pentru a participa la antrenamentul periodic într-una din bazele armatei. Probabil, Israelul este singura țară civilizată din lume în care foști militari în termen vin cu entuziasm și demnitate să-și continue pregătirea pentru a fi în măsură să-și apere teritoriul. Mai mult, faptul că de zeci de ani se întâlnesc cu aceiași colegi, departe de viața cotidiană obișnuită - cu un scop nobil - naște un gen de camaraderie, unică și ea într-o lume în care armata - obligatorie sau nu - este o servitute, sau pentru alții, o meserie.
Pericolul naște excelența în tehnologie militară aplicată
Să revenim la modul cum spectrul pericolului favorizează inovația și să luăm exemplul sistemului de apărare antirachetă Iron Dom (Cupola de fier). Este cea mai eficientă armă defensivă în fața valurilor de rachete care vin peste Israel din toate părțile. A salvat mii și mii de oameni. În 2004, un cercetător în domeniul militar, Danny Gold, impresionat de uciderea unui copil de către o rachetă palestiniană Qassam, lângă Gaza, a început să lucreze la un dispozitiv simplu de apărare antirachetă. Danny Gold nu era un simplu inginer ci șeful unei agenții de cercetare și producție a armatei. A fost descurajat de șefii militari pentru că se cheltuia prea mult iar rezultatul era incert. Chiar și de peste Atlantic au venit asemenea sfaturi, America fiind unul dintre finanțatori.
Gold a continuat, chiar în secret. A venit ,,ploaia’’ de rachete ale Hezbollah din 2006 și proiectul a fost reluat. Spre deosebire de termenele ,,clasice, occidentale, pentru finalizare unui asemenea prioect, 12-15 ani, D. Gold l-a încheiat în patru. Nu s-ar putea spune că a trecut peste niște ordine, dar nici că le-a executat. Probabil avea în minte exemplul generalului Ariel Sharon din 1973. În timpul războiului de Yom Kippur, viitorul prim ministru a ignorat complet ordinele superiorilor săi - care nu prea îl iubeau - a traversat Canalul Suez și a înaintat în teritoriul egiptean. Părea o sinucidere dar a fost un succes. A pus la respect Egiptul pentru o lungă perioadă, prefigurând acceptarea de către președintele Anwar al-Sadat a dialogului cu Tel Aviv.