Sarabanda numirilor și destituirilor în diverse funcții de mare importanță în stat merită o privire atentă, de ansamblu.
Să luăm orice funcție importantă prin care, din decembrie 1989 încoace, au trecut cel puțin trei oameni. Tendința generală (cu momente de excepție, firește – vorbesc despre ”trend„) este că ocupanții sînt din ce în ce mai tineri, din ce în ce mai nepricepuți și din ce în ce mai politici. Dacă jocul dmeocratic a făcut ca un individ precum V.V.Ponta să ajungă prim-ministru după o uriașă victorie în alegeri la nici 40 de ani, înseamnă că sistemul funcțiilor în statul român are o imensă problemă. Văzînd, cum zic, totul în perspectivă, numirea despre care am aflat ieri după-amiază mă îngrijorează și mă satisface deopotrivă. Mă îngrijorează pentru că vulnerabilizează în plus statul român, și așa destul de lovit în ultima vreme. Și mă satisface pentru că probează o dată în plus teoria mea despre ”trendul” numirilor de la noi – ...et omnia vanitas, știu! Dar, nu vă ascund că orice asemenea numire mă face să trag o speranță.
În general, de cîte ori se fac numiri importante în stat și oameni pe care îi știu nepotriviți ajung la mari dregătorii, se naște în mine speranța că povestea shakesperiană a lui Henric al V-lea să se întîmple și în acest caz. Vă reamintesc, pe parcursul celor două părți ale piesei ”Henric al IV-lea”, cel ce avea să devină Henric al V-lea, dar era numai prinț de Wales și era cunoscut prin bodegi sub numele de ”Prințul Hal”, apare ca un tînăr chefliu, zănatec, anturat dubios (printre alții, și de pușlamaua de John Falstaff), imatur și provocator. Cînd tatăl său moare, însă, și asumă rolul regal, o schimbare majoră se produce și, sub povara uriașei responsabilități, prințul Hal se debarasează de tot ceea ce a fost precum un fluture părăsește omida, pentru a deveni Henric al V-lea, un rege drept și responsabil, curajos și ocrotitor. De fapt, toată tetralogia numită de unii shakespeareologi ”Henriada” (adică piesele ”Richard al II-lea”, ”Henric al IV-lea partea 1”, ”Henric al IV-lea partea 2” și ”Henric al V-lea”) pare a avea acest sens: cum dintr-un context nenorocit, adică o mare și sîngeroasă dezordine politică plus un tînăr nevrednic adus de loteria destinului (căci ce altceva este ereditatea?) spre tron, se naște un mare lider sub a cărui domnie înflorește regatul. Sînt, cu alte cuvinte, situații în care greutatea funcției are un impact excepțional asupra omului, în sensul că îl transformă în bine - dacă el a fost ușuratic și neserios, exercițiul propriei autorități îl așează și îl ordonează. Nu e vorba despre calificare la locul de muncă, ci despre ceva infinit mai spectaculos: este descoperirea sinelui sub presiunea locului de muncă. Dar, cum ziceam, asta e doar o poveste shakespeariană. Istoria e altfel. În realitate, încă din adolescență Henric al V-lea s-a pregătit să fie rege învățînd și arta militară, în care va excela, și diplomația, și dreptul și istoria. Nu doar că nu există vreo probă istorică a unei tinereți pierdute, dar tot ceea ce se știe despre el duce la concluzii inverse. De ce Shakespeare a dat crezare unor zvonuri trei secole mai tîrziu și l-a descris altfel decît a fost, se poate specula. Poate că așa era versiunea elizabetană asupra istoriei Lancasterilor (Henric al V-lea a fost al doilea dintre cei trei regi dați Angliei de Casa de Lancaster, în vreme ce Elisabeta I, regina lui Shakespeare, venea din Casa Tudorilor). Sau poate că instinctul său de dramaturg genial i-a spus că un personaj care se transformă pe neașteptate e mult mai interesant pentru public decît unul care evoluează previzbil. În orice caz, minunea transformării e doar o poveste. Ceea ce, mă grăbesc s-o spun, nu o face neapărat neadevărată. De aceea zic, să sperăm și de data asta!
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
