Andy Lupu, coordanatorul echipei de scenarişti care a transferat la Bucureşti o poveste despre psihoterapie, vorbeşte despre mecanismele care au adus succes primului serial produs de HBO în România. Având experienţa din seriale precum "Martor fără voie" sau "Clanul Sprânceană", Andy Lupu a finalizat un scenariu de ficţiune despre tinereţea lui Ceauşescu.
Tensiunea şi intrigile din cabinetul de terapie al psihologului Andrei Poenaru, excelent interpretat de actorul Marcel Iureş, îşi vor găsi săptămâna aceasta deznodământul. Pe 4 februarie urmează să fie transmis ultimul episod al serialului "În Derivă", probabil cel mai bun serial românesc de până acum, un pariu pe care HBO România l-a câştigat, după ce formula fusese testată cu succes şi de producătorii israelieni - cu varianta originală "Be’ Tipul" (2007), sau de cei americani - cu "In Treatment", ajuns deja la al treilea sezon.
"În fiecare poveste "actorii" principali sunt emoţiile şi sentimentele", spune Andy Lupu, coordonatorul echipei de scenarişti care a transferat pe teren românesc povestea despre psihoterapie, explicând pentru EVZ, mecanismele care au adus succes acestui film. Dacă va exista un al doilea sezon – decizia va fi luată abia după difuzarea primelor 45 de episoade (produse integral în România de HBO Central Europe).
"În acest moment nu avem un răspuns concret în ceea ce priveşte continuarea serialului În Derivă cu un nou sezon. Critica de specialitate l-a apreciat, abonaţii au avut, într-un procent majoritar, reacţii pozitive, cu toate că publicul de TV nu era obişnuit cu genul acesta de producţie, complet atipică pentru ceea ce există în materie de seriale produse în România. Aşteptăm să se difuzeze în întregime primului sezon ca să putem analiza rezultatele, împreună cu colegii noştri de la departamentul de Producţii Originale. Ulterior vom lua o decizie", spune Irina Catanchin, Marketing & PR Manager HBO România.
EVZ: Sunteţi înconjurat de psihoterapeuţi, soţia, rudele, prietenii, chiar dvs aţi fost la şedinte de terapie şi chiar dvs. aţi încercat să deschideţi o linie telefonică de psihoterapie, în anul 2000. Considerând validă "legea atracţiei", dvs. sunteţi cel care a căutat proiectul "În Derivă" sau proiectul "v-a căutat" pe dvs? Andy Lupu: La sfârşitul anilor ‘90 trăiam în New York. Printre prietenii mei se număra o fostă balerină, Lisa Pillato, care avea o trupă de musical, formată din copii. Lisa mă invita deseori la repetiţii, îmi plăcea s-o văd cum lucrează cu copiii. În plus eram - şi sunt şi acum - un mare admirator al musicalului. În trupa aceea era o puştoaică de 11 ani – îi plăcea să i se spună JJ - care îmi era tare simpatică. Într-o pauză vine la mine: "Andy, ştii cumva un shrink?". Am rămas mirat. Zic: "JJ, nu-nţeleg de ce cauţi un shrink! Ştiu că şi mama şi tatăl tău asta fac. Sunt psihoterapeuţi, nu-i aşa?"
Ea se uită la mine extrem de serioasă: "Tocmai de-aia am nevoie de-un shrink. Pentru că trăiesc în casă cu doi!". Acum că mi-aţi pus această întrebare nu pot să nu mă gândesc la gluma lui JJ. Poate că aşa se explică şi abundenţa de psihoterapeuţi din viaţa mea. Am nevoie de ei şi ei de mine. Da, e un fel de atracţie. Gurile rele ar putea spune că nevrozele se atrag. Am ajuns să lucrez la "În Derivă", primul film de ficţiune produs de HBO România, după ce l-am cunoscut pe Marc Lorber, producătorul general al serialului. I-am spus că în România psihoterapia nu e nici pe departe atât de populară ca în America sau Israel, iar un serial pe tema asta este binevenit. Probabil Marc s-a gândit că experienţa mea de om de film şi pacient în terapie ar putea fi benefică serialului. Îmi place să cred că a contat mai puţin cea de pacient.
Când HBO mi-a oferit job-ul de head-writer (scenarist coordonator), i-am rugat pe producătorii executivi Andrei Creţulescu şi Aurelian Nica să mă pună în legătură cu Hagai Levi, creatorul serialului "Be Tipul", de la care a pornit şi producţia românească numită ulterior "În Derivă". Hagai a petrecut ani buni în terapie, aşa că am avut o bază comună de discuţie. Mi-a confirmat că în fiecare poveste "actorii" principali sunt emoţiile şi sentimentele. Asta m-a ajutat enorm. Şi pe mine şi pe cei doi colegi scenarişti, Anca Grădinariu şi Augustin Cupşa – acesta din urmă în viaţa de zi cu zi este medic psihiatru. Amândoi sunt tineri, entuziaşti şi foarte talentaţi.
"Diferenţa dintre un om normal şi un nebun e o diferenţă de cantitate a suferinţei psihice şi nu de calitate a ei"
Filmul însuşi a părut o şedintă de psihoterapie. Care este exact "reţeta"? Este bazată pe calcule de marketing, în sensul că au fost "ilustrate" cele mai "comune" tipologii - bărbatul presat de societate să nu-şi exprime emoţiile, să fie agresiv şi războinic, cuplul care nu găseşte căi de comunicare, copilul din familia divorţată, femeia care exagerează un rol feminin sau reziduurile din relaţia pe termen lung - iar publicul este invitat să empatizeze? Dacă ar fi aşa, pentru că tot e actual, de ce nu a fost introdus şi un personaj deprimat de lipsa banilor? Pentru mine, filmul funcţionează ca o hartă emoţională. Atât pacienţii, cât şi psihoterapeutul încep şedinţa (episodul) cu anumite dorinţe şi sentimente. Pe parcursul poveştii stările lor sufleteşti se schimbă, ajungând în final la o altă destinaţie emoţională. Zic eu că aceasta a fost miza principală a scenariilor adaptate, a interpretării actorilor (mai ales a lui Marcel Iureş) şi a muncii celor doi regizori Adrian Sitaru şi Titus Muntean. Atunci când telespectatorii sunt captaţi de film, înseamnă că rezonează emoţional cu ceea ce se întâmplă pe ecran. Cel puţin aşa văd eu lucrurile.
Personajele sunt diferite, tipologiile sunt diferite, cazurile diferite dar în ultimă instanţă totul se rezumă la travaliul emoţional, care este unul dintre mecanismele de bază ale terapiei. Conştient sau mai puţin conştient, singur sau ajutat, cu rezultate mai bune sau mai slabe, fiecare dintre noi "lucrează" cu emoţiile şi sentimentele. Aşa că sunt de acord că filmul, în întregul lui, e o şedinţă de terapie. Depresia este într-adevăr o tulburare comună, dacă vorbim de formele uşoare, de zi cu zi, să le zic aşa. Există însă şi forme foarte severe de depresie, care ţin mai degrabă de domeniul psihiatriei.
Dacă nu mă înşel, chiar Freud spunea ceva în sensul că diferenţa dintre un om normal şi un nebun e o diferenţă de cantitate a suferinţei psihice şi nu de calitate a ei. De ce nu apare un personaj care suferă de o depresie din cauza lipsei de bani? N-ar fi fost o idee rea. Ca scriitor, mi se pare însă mai interesant să tratez lipsa de bani ca un efect al problemei şi nu ca o cauză. Sigur că lipsa banilor nu e o fericire. Dar dacă ai un psihic sănătos depăşeşti criza. Cum? Poţi obţine o situaţie optimă cu acele mijloace care îţi stau la dispoziţie. Trebuie doar să pui la treabă tot ceea ce poţi controla. De exemplu, să cheltuieşti mai inteligent. Cu alte cuvinte, trebuie să faci tot ceea ce depinde de tine. Să nu te gândeşti "de ce nu se poate", ci "ce pot face eu". Uite că am început să vorbesc ca primul meu psihoterapeut Sigfried Schnapp. De la el am învăţat multe despre viaţă şi despre terapie.
"Românii au trăit multă vreme disimulându-şi gândurile şi sentimentele"
Continuă să se spună că românii sunt reticenţi cu psihologii, că se feresc să admită că au ei înşişi probleme emoţionale şi că se disociază de cei care dau semne că ar avea nevoie de ajutor. Alţii identifică o anumită categorie socială – care ar putea fi şi targetul serialului - care face o adevărată modă din mersul la psiholog. Când aţi scris scenariul pentru "În Derivă", au existat anumite studii referitoare la felul în care se raportează targetul serialului la ideea de "terapie" de care vi s-a sugerat să ţineţi cont? Mă tem că mulţi români (nu toţi, desigur) au mari probleme în a-şi recunoşte propriile sentimente, în a le comunica şi a le apăra. Aici e o diferenţă între "În Derivă", "Be Tipul" (serialul israelian) şi "In Treatment" (serialul american). În toate cele trei filme apare un tip de personaj, ofiţer de elită, care refuză să-şi recunoască trăirile, dorinţele reale. Îi este frică s-o facă. Percepe emoţiile ca pe o ameninţare asupra întregii lui existenţe.
Cu toate că situaţia este construită ca una personală, personajul din serialul nostru suferă şi din cauza unei traume colective. La noi, seismele emoţionale au un epicentru adânc şi o magnitudine devastatoare. În istoria lor românii au trăit multă vreme disimulându-şi gândurile şi sentimentele pentru a supravieţui. Să ne gândim doar la perioada comunistă. Ce ne învăţau pe noi părinţii? Să nu spunem ce gândim, să nu spunem ce simţim. De ce? Le era frică. Se temeau pentru viaţa noastră. Şi a lor. Sinceritatea ne făcea pe toţi vulnerabili.
Acest comportament schizoid reprezenta o şansă de trai aşa-zis normal şi chiar de aşa-zis succes. În acelaşi timp calitatea intimităţii noastre s-a năruit. Tiparul (auto)minciunii nu a fost abandonat în decembrie 1989. Aşa ceva nici nu se putea petrece peste noapte. Din această cauză, la care se adaugă şi lipsa unei educaţii adecvate, mulţi români încă privesc psihoterapia - a se citi "adevărul despre ei"- cu disconfort. Va mai trece un timp până când mersul la psiholog va fi la fel de firesc ca o vizită la stomatolog.
Sper ca serialul "În Derivă" să contribuie la o schimbare în percepţia societăţii româneşti. Să mergi la psihoterapeut este un lucru normal. În acel cabinet este un om pregătit, un profesionist care te poate ajuta. "În Derivă" ţine cont de realităţile din România nu numai în cazul terapiei, ci în toate situaţiile apărute în serial, pentru că este un film românesc. Nu au existat studii care să ne arate ce tip de tulburări interesează publicul HBO din România. Cel puţin eu nu am văzut vreunul. Ce a contat pentru scenariu a fost puterea poveştilor.
Când zic asta, mă gândesc la forţa dramei personajelor şi credibilitatea situaţiilor de viaţă, adică ceea ce are impact asupra telespectatorilor. E adevărat că psihologii şi mai ales psihoterapeuţii sunt adesea confundaţi cu medicii psihiatri. O diferenţă uşor de înţeles este că numai psihiatrul foloseşte medicamente, injecţii etc. Psihoterapia este o metodă de tratament prin conversaţie. Fără chimicale. Este sută la sută "bio" ca să zic aşa.
"Să ne gândim doar la perioada comunistă. Ce ne învăţau pe noi părinţii? Să nu spunem ce gândim, să nu spunem ce simţim", Andy Lupu, scenarist
"Personajele noastre au probleme de simţire, nu de gândire"
Ce tehnici foloseşte psihoterapeutul Andrei Poenaru, interpretat de Marcel Iureş, în tratarea pacienţilor/clienţilor săi? Având în vedere că psihologia ţine foarte mult de baza culturală, eventual chiar de limba în care se vorbeşte, care sunt diferenţele între prihoterapeutul român şi cel american/israelian? Având în vedere experienţa dvs în domeniul psihologiei, aţi fost tentat să puneţi diagnostice personajelor? Ne-am ferit să punem un diagnostic personajelor. "În Derivă" este interesat în latura umană şi nu în cea tehnică a demersului terapeutic. De fapt, personajele noastre (ca şi cei mai mulţi care merg la psihoterapeut în viaţa reală), suferă de tulburări emoţionale, nu cognitive. Mai simplu spus, au probleme de simţire, nu de gândire.
Metodele folosite în terapie de Andrei Poenaru – interpretat magistral, simfonic aş zice, de Marcel Iureş – sunt de mai multe tipuri. Din nou, aşa se întâmplă şi în realitate. Toate metodele terapeutice, şi sunt peste 2000, provin din psihanaliza lui Sigmund Freud. Problema cu psihanaliza freudiană este că durează ani de zile. Woody Allen a stat în psihanaliză vreo 30 de ani. Mă rog, el îşi putea permite, mai ales că transforma multe şedinţe în filme, din care câştiga bani şi avea cu ce să-şi plătească psihanalistul. Pentru omul modern, obişnuit cu altă structură a timpului, durata reprezintă un inconvenient evident.
Aşa au apărut metodele de terapie numite "scurte", de aproximativ 50 de şedinţe, care durează cam un an - la ritmul de una pe săptămână. Exact cum sunt şi şedinţele din serialul "În Derivă". Una dintre vedetele terapiilor scurte este Analiza Tranzacţională a lui Eric Berne. Pe mine m-au mai "terapeutizat" metoda Constelaţiilor Familiale a lui Bert Hellinger ca şi terapia lui Erik Erikson. Să ştiţi că există terapii care durează şi mai puţin, doar 10 – 15 şedinţe. Sunt acele metode centrate pe sindrom.
O influenţă foarte importantă în film a avut-o propria documentare a lui Marcel Iureş, care a venit cu viziunea lui asupra stilului de terapie. Din discuţiile noastre am înţeles că a fost atras îndeosebi de Carl Jung şi Alfred Adler. Cred că nu greşesc prea mult dacă spun că metoda de psihoterapie din serialul "În Derivă" este, în ultimă instanţă, una originală, care îi aparţine lui Andrei Poenaru, adică lui Marcel Iureş. El a fost Freud al nostru.
"Ar trebui să se dea Oscar pentru catering!"
V-a atras atenţia în mod special vreun personaj? Aţi fost tentat să-i "ajustaţi" replicile? O să intru puţin în intimitatea creaţiei acestui serial. Să ştiţi că în realitate scenariul este o operă colectivă. Andrei Creţulescu a dat un feed back permanent. În final el a pus OK-ul pe scenarii. Cei doi regizori Adrian şi Titus au trăit fizic în cabinetul lui Andrei Poenaru timp de patru luni. Au dat viaţă paginilor scrise. Este evident că au avut o contribuţie la scenariu. Toţi actorii au propus replici şi interpretări noi. Au făcut scenariul "mai vorbit".
Directorul de casting Mihai Bauman, care a propus actorii, credeţi că nu a influenţat scenariul? Tino Furtună şi echipa lui de la Factor Film care au produs efectiv serialul credeţi că n-au avut un cuvânt de spus? Scenariul este ajustat şi de cei care organizează tehnic filmarea. Scenografia şi alegerea locaţiilor exterioare îşi pun şi ele amprenta pe scenariu. Cei de la montaj, compozitorii şi inginerii de sunet nu au nicio influenţă? Vă spun că au. Aşa e în producţia de film.
Fiecare membru al echipei contribuie într-un fel sau altul la scenariu, în final la filmul propriu-zis. Unde vreau să ajung cu această mărturisire? La faptul că nu cred în conceptul "filmului de autor". Nu există "one above all". Nu există "little people". Am produs peste 40 de ore de film şi vă spun cu mâna pe inimă ca dacă sendvişurile nu vin la timp şi cafeaua e proastă s-a dus naibii filmarea. Cred că ar trebui să se dea un Oscar şi pentru catering! O să fac o propunere Academiei. Personaje preferate? Răspund cu o replică a lui Andrei Poenaru: "Dacă nu aş ţine la un pacient nu l-aş putea trata".
Sigur că îmi pasă de fiecare personaj. Sunt toate parte dintr-un ansamblu. Ca încărcătură, ca forţă mi-a plăcut în special Maria la care merge Andrei Poenaru pentru propria terapie. M-am străduit s-o fac specială. Toată materia emoţională a celorlalte personaje conţinută de Andrei Poenaru plus turbulenţele personale se descarcă în sufletul, mintea şi corpul acestei femei, lăsând urme. Tamara Creţulescu a intrat extraordinar în acest rol.
Cât timp vă va ţine ocupat lucrul la acest scenariu? Care sunt reacţiile şi cam câte sezoane credeţi că vor fi? Am lucrat la cele 45 de scenarii din decembrie 2009 până în iunie 2010. Din câte cunosc, HBO nu poate măsura audienţele în România întrucât nu există un asemnea suport tehnic pentru Pay Tv. Dacă e un succes? Câte sezoane vor fi? Numai HBO are răspunsurile. Pentru că tot vorbim de sentimente, să ştiţi că până şi decizia de a produce acest serial pentru prima dată în România, înaintea altor ţări din Europa de Est, a avut şi o latură emoţională.
Linda Jensen, CEO la HBO Central Europe, a simţit că poate avea încredere în oamenii de film din România şi în echipa HBO de la Bucureşti, condusă de Carmen Harabagiu. După cum mi-a spus Linda, ea şi-a dorit ca românii să se simtă mândri de acest serial. Iată că emoţiile au importanţa lor dincolo de eficienţa unui business plan şi calculul sec al unei strategii.
"Cu banii pe coloana sonoră mi-aş fi luat Mercedes"
Aţi lucrat, în 2006, pentru un serial cu poveşti din zona paranormalului pentru Antena 1, "Martor fără voie", apoi pentru "Clanul Sprânceană". Care proiect a fost cel mai interesant pt dvs. şi de ce? “Martor fără voie" rămâne un serial unic în România. Este meritul Antenei 1 că a finanţat un thriller paranormal acordându-ne independenţă creativă şi financiară totală. Scenariul s-a bazat pe cazuri reale documentate de unul dintre cei mai mari criminalişti ai noştri - comisarul Traian Tandin. Am scris, regizat şi produs 9 episoade a câte 50 de minute, filmate în regim de cinema. Dincolo de debutul meu şi a lui Giani Oprina - director de imagine şi co-producător al serialului - filmul a impus atenţiei publicului, regizorilor şi directorilor de teatru un tânăr actor pe care l-aş vedea oricând pe Broadway sau la Hollywood: Marius Manole. Spre deosebire de HBO şi din păcate pentru “Martor fără voie", Antena 1 a avut cifre de audienţă.
Filmul nu a prins la masa critică de telespectatori. În schimb postul a apreciat că a câştigat un plus de prestigiu. Acest “plus" ne-a deschis calea spre cel de-al doilea serial de televiziune creat de noi, produs independent tot de noi, cu finanţarea Antenei1: “Clanul Sprânceană" (regizat împreună cu Giani Oprina şi Mihai Bauman; scris împreună cu Lucian Dobrovicescu, Robert Hoisan, Andra Bărbuică, Toni Zaharia, Gabi Sarga; produs împreună cu Ana Maria Telega, Narcisa Draghici şi Doru Stan). Intrasem deja în altă ligă: 32 de episoade de câte 50 de minute cu buget de peste 1 milion de euro. Şi aici vreau să adaug ceva foarte interesant. Atât la “Martor fără voie", cât şi la “Clanul Sprânceană", împreună cu Giani Oprina şi co-producătorul Florin Pasnicu am produs câte un trailer. Ne-am dus la directorul executiv Camelia Pătru cu trailerul, o prezentare a subiectului, câteva pagini în care am descris viitorul serial, o propunere de casting şi un buget ataşat.
În două săptămâni am primit o propunere de contract. L-am negociat, l-am semnat, ei au plătit prima tranşă şi noi am intrat în producţie. A fost ca în America. În cel mai pur stil al fraţilor Harvey şi Bob Weinstein (Miramax, Dimension Films etc) Antena 1 a cumpărat ceea ce se numeşte în industria noastră un pachet: concept, scenariu, casting, echipă creativă, casă de producţie. Postul a dat banii, a primit filmul, l-a difuzat.
Care este “copilul dvs de suflet"? Cea mai interesantă experienţă a fost legată de coloana sonoră a filmului “Clanul Sprânceană". Am vrut muzică ţigănească autentică şi de calitate. Mi-a plăcut “Muro Shavo", hit-ul trupei ungureşti Ternipe. L-am folosit pe generic. A fost semnătura serialului. Fiica mea Sara avea atunci 3 ani.
Cum auzea melodia îşi lua o jucărie, se posta în faţa televizorului, începea să danseze şi-mi spunea: “E filmul lui tati cu Toni cu mustăţi cu sprânceană". Mustăţile şi sprânceana îi aparţinea lui Marius Bodochi, starul serialului care ne-a oferit tuturor o uriaşă lecţie de actorie. Marius Mihalache a semnat muzica originală a filmului, o muzică senzaţională! Nu vă spun că am mai cumpărat drepturi de difuzare a cântecelor de la ţigani din România, Ungaria, Macedonia, Bulgaria şi Serbia, începând cu Mahalarai Banda şi terminând cu tarafuri şi orchestre pe care nu le mai ţin minte.
Cu banii pe toată coloana sonoră cred că mi-aş fi luat un Mercedes nou nouţ. Un autocar Mercedes! Proiectul a fost atât de solicitant încât ne-am oprit după 32 de episoade deşi am avut pe masă contractul pentru încă o serie. Toată lumea a regretat. Mai ales Sara. Aşa încât “copilul meu de suflet" rămâne acest mic telespectator care şi-acum îşi întrerupe desenele animate pentru ca tati să poată urmări serialul “În Derivă".
"Mă consider un om de film fără carnet de student. Nu cred în diplomele din artă, dar nu sunt împotrivă de a urma cursuri de artă", declaraţi cândva. Mai credeţi în asta? Da. Consider că pentru ceea ce se cheamă "meserii vocaţionale" nu este nevoie de şcoală în sensul tradiţional al termenului. Să nu confundăm educaţia cu şcoala. OK, sunt de acord că trebuie să ştii regulile înainte să le încalci. Dar chiar şi aşa, cei care aleg să fie artişti - nu mă feresc de acest cuvânt - au alt tip de nevoi fundamentale. Nu cele la care răspund de obicei instituţiile clasice de învăţământ în domeniul artei. Din punct de vedere psihologic, vorbesc acum despre nevoile mele şi ale celor pe care-i cunosc bine.
Deci, e nevoie de o atmosferă în care să fie hrănite creativitatea, pasiunea, determinarea şi disciplina naturală, neimpusă din exterior. E nevoie de mentori înţelepţi care să-ţi dea spaţiu să creşti. E nevoie de sprijin emoţional tot timpul, şi mai ales la început. E nevoie de grija pentru bucuria travaliului. De naturaleţea fricii. De mesajul că greşeala e un mod de a învăţa. E nevoie să nu-ţi spună nimeni cum să faci, ci să-ţi dea instrumentele să-ţi găseşti calea. E nevoie să-ţi hrănească cineva încrederea în sine. E nevoie să nu ţi se cultive obsesia recunoaşterii şi a premiilor, ci dorinţa autentică de a fi azi mai bun ca ieri. E nevoie să ţi se dea o şansă. E nevoie să te înveţe cineva cum să recunoşti o şansă, o conjuctură bună şi cum să le foloseşti.
Cum să te promovezi, cum să te preţuieşti, cum şi când să vinzi. Cum să lucrezi cu alţi artişti, cu profesioniştii din industria filmului, cu finanţatorii. E nevoie să-ţi repete cineva că tu ai ales să fii artist şi e sănătos să-ţi asumi drumul şi toate consecinţele. Dacă ştiţi o astfel de şcoală, vă rog să-mi spuneţi. Am şi eu un copil şi mă interesează. Sunt foarte mulţi oameni care au excelat şi excelează în domeniul lor şi n-au o diplomă emisă de o şcoală de "specialitate".
Nu dau nume. Sunt convins că cititorii dvs. deja s-au gândit la câteva exemple celebre. La nivel practic cred că participările la cursuri, seminarii şi work-shopuri centrate pe un scop clar sunt cu adevărat eficiente. Nici metoda următoare nu e un vreun secret. Am învăţat mult din making of-uri şi revăzând filme cu comentariul regizorilor. Urmăriţi cu carneţelul în mână toată seria "Naşul" ( I, II şi III) ascultând comentariul lui Coppola.
În 9 ore creşteţi cât alţii în 9 ani precum Făt Frumos. Sau luaţi "A fost odată în America" cu comentariul criticului de film Richard Schickel să vedeţi cum lucra producătorul Arnon Milchan cu scenariştii. Ultima lecţie particulară am primit-o săptămna trecută de la domnul profesor Ron Howard regizorul filmului "Frost/Nixon" un film scris şi făcut după o piesă de teatru. Pare un concept filmic mai degrabă rigid dar în realitate s-a improvizat foarte mult. Un regal!
Bineînţeles că şi în artă cel mai mult înveţi făcând. O cale mai bună nu ştiu să existe.
Mic tratat de psihoterapie divină şi un film despre tinereţea lui Ceauşescu
Proiectele în care sunteţi implicat acum? Lucrez la două cărţi. Una este despre un înger care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Acum îngerul are o problemă. Creatorul ii dă o şansă înainte să-l decadă din drepturi. Îngerul poate să-i pună câteva întrebări. Fără reguli, fără cenzură. Şi va primi răspunsurile. Să fie asta un fel de psihoterapie divină? A doua carte are un subiect mult mai terestru. O poveste care porneşte de la un caz real: un român e arestat în New York.
Petrece 24 de ore închis apoi este judecat. Aşa e acolo. Doar judecătorul decide dacă rămâi în puşcărie şi procesul trebuie să aibă loc în decurs de 24 de ore de la arestare. În dreptul american nu există instituţia arestului preventiv de 30 de zile şi după aia mai vedem. Românul renunţă la avocatul din oficiu care căuta o înţelegere cu procurorul. Decide să se apere singur. Semăn mult cu acel român. Cât priveşte filmul, am scris un scenariu despre tinereţea lui Ceauşescu: "Dictator Jr." Ar ieşi un film bun.
Tinereţea lui Ceauşescu – o poveste care trebuie spusă
Dacă tot suntem în "cabinetul de terapie", putem vorbi şi despre "traume colective". Un scenariu de film de ficţiune inspirat din viaţa lui Ceauşescu? Ar fi primul film de acest gen, a trecut suficient timp? Nu este un demers prea curajos? Aaveţi deja discuţii, astfel încât acest scenariu să devină film? “Tinereţea lui Ceauşescu" e o poveste care trebuie spusă. E important să înţelegem psihologia acestui personaj care a avut o influenţă teribilă asupra vieţilor a milioane de români timp de mai mult de 20 de ani. Este absolut necesar să-l cunoaştem şi nu văd un început mai bun decât anii lui de formare ca adult. Este un film care se adresează în mod special tinerilor. Ei au şansa de însănătoşi zonele de suferinţă ale societăţii româneşti de azi. Este un film artistic, o biografie ficţionalizată. Spune povestea unui tânăr care-şi caută drumul, identitatea.
Care se îndrăgosteşte, îşi face prieteni, îşi pierde prieteni, face greşeli, învaţă, supravieţuieşte. Numele acestui tânăr este Nicolae Ceauşescu. Dacă îl înţelegem vom putea înţelege şi ce s-a întâmplat cu noi, românii. Trebuie să-l scoatem pe Ceauşescu la lumină. Să nu mai zacă îngropat în inconştientul nostru colectiv. Să nu mai fie o ameninţare. Să-l privim ca pe un om cu o poveste a lui. Iar povestea lui a devenit a noastră. Trebuie să ne-o asumăm.
Filmul este o metodă terapeutică excelentă. Cu proiectele mele e ca în viaţă. Venim de undeva de sus, mai stăm pe-aici, apoi ajungem la un proces şi justiţia pământeană şi/ sau divină dă un verdict bun-rău, vinovat-nevinovat, a înţeles ceva din viaţă sau nu. După care cineva scrie FADE OUT. În limbajul unui scenarist înseamnă că filmul s-a terminat şi se stinge ecranul. Până la urmă cel mai important e să "Enjoy the show!".
"Cât priveşte filmul, am scris un scenariu despre tinereţea lui Ceauşescu: "Dictator Jr." Ar ieşi un film bun", Andy Lupu, scenarist