N-am crezut în Teroriști chiar din zilele în care TVR, transformată într-un instrument de dezinformare criminală, paralizase întreaga țară, mai precis o ținuse în case, așa cum era, de spaima împușcăturilor, pentru ca lovitura de stat să devină revoluție anticomunistă prin ieșirea oamenilor pe străzi.
Am umblat în zilele acelea prin București, altfel spus am făcut drumul de acasă pînă la redacția revistei Teatrul din Sărindar, unde lucram fără a fi deranjat de nimeni, deși auzeam și eu răpăitul a ceea ce Ion Iliescu acțiuni ale teroriștilor care trăgeau din orice poziție, în realitate zgomotul făcut de simulatoare. N-am crezut în teroriști, pentru că ei erau prezentați de Ion Iliescu ca ieșiți din canale pentru a-l readuce pe Nicolae Ceaușescu la putere. Ori eu știam că Nicolae Ceaușescu nu se va mai întoarce la putere. Complotul era prea mare pentru ca Nicolae Ceaușescu să mai poată face ceva. Apoi, Sistemul – Securitatea, Armata, nomenklatura – își dorise să scape de el, și acum, o dată ce în locul Fostului venise tot unul de-al Sistemului – Ion Iliescu – dar un Nicolae Ceaușescu mult mai de treabă, Sistemul nu putea decît să jubileze. Din februarie 1990, cînd am pus la îndoială așa-zisa Revoluție, definind-o drept Lovitură de stat perestroikistă, m-am preocupat de Fenomenul terorist. Nu există carte de eseuri publicată de mine în ultimii 28 de ani care să nu conțină texte dedicate Teroriștilor din decembrie 1989. În cîteva dintre ele am trecut în revistă multele interese pe care le-a rezolvat Diversiunea cu teroriștii. În volumul recent apărut la editura Mediafax Statul versus Corneliu Zelea Codreanu, prin eseul Figurația revoluției bolșevice în decembrie 1989 demonstrez rolul Teroriștilor în idealizarea TVR pentru ca aceasta să devină credibilă și mai ales eroină a Revoluției:
„Alături de noii lideri, Televiziunea e prezentată drept salvatoarea Revoluţiei. Întruchipări ale Răului, teroriştii trag în ea cu toate armele din dotare. Ea însă rezistă eroic şi salvează ţara de odioasa Dictatură. În realitate, Televiziunea nu e deloc liberă. Ea trebuie să treacă acum drept liberă, întemeiată pe adevăr, ieşită definitiv din postura de instrument de propagandă. Sub masca asta, a independenţei, instituţia urmează să joace rolul de principal mijloc al manipulărilor care vor urma căderii Regimului. Imbecilităţile ceauşiste lipsiseră Televiziunea de credibilitate. Nici o vorbă, nici o imagine aparţinînd Televiziunii din ultimii ani ai lui Ceauşescu nu mai aveau efect asupra populaţiei. Prin vasta Operaţiune de mitizare de la sfîrşitul lui decembrie 1989, Televiziunea capătă o credibilitate spectaculoasă. Înarmată cu acest atu, acum în slujba noilor stăpîni, ea pune la lucru mijloacele tipice propagandei comuniste.”
Dintre toate momentele așa-zisului Terorism cel mai ciudat mi se pare momentul de la Sibiu. După București, Sibiul a fost terenul unor confruntări sîngeroase soldate cu sute de morți. De ce Sibiul? Răspuns: Pentru că la Sibiu era Nicu Ceaușescu. Și lui Nicu Ceaușescu i se punea în cîrcă atacarea Armatei de către Securitate. Nu întîmplător în prima sa intervenție de la TVR, Ion Iliescu, vorbind ca un conducător deja desemnat, deși abia venise în studio de la Editura Tehnică, unde era doar director, în nici un caz vicepreședinte al Republicii, ca să spui c-a luat locul constituțional Președintelui fugit cu elicopterul, se referă la evenimentele de la Sibiu.
Scriam în eseul 22 decembrie 1989 – o după-amiază cu prea mult e întrebări din Expres, 23 februarie 1990, în care vorbeam despre Lovitura de stat, despre această intervenție a lui Ion Iliescu:
„Printre cele mai misterioase cazuri din această după-amiază se numără şi cel al domnului Ion Iliescu. Din cîte se ştie, domnia-sa era, în ziua de 22 decembrie 1989, un simplu director de editură. Nu ştim, pentru că n-au fost publicate mărturii în acest sens, ce-a făcut dînsul în prima parte a faimoasei zile. Nu ştim nici unde şi cînd a aflat de căderea lui Nicolae Ceauşescu. Sigur este că apariţia domniei-sale în studioul Televiziunii pare a fi cea a unui conducător care deţine frîiele puterii. Întîi şi-ntîi Ion Iliescu e aşteptat, solicitat. Pe la începutul emisiunii, un ofiţer al marinei militare, care pretinde că i se spunea, în cadrul promoţiei sale, Cico şi care, după propria-i mărturisire, lucrează acum în economie, declară la un moment dat: «Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune». Sosirea domnului Ion Iliescu are un aer ieşit din comun, care-l diferenţiază net de toţi ceilalţi, obligaţi să se înghesuie pentru a pune mîna pe microfon. Unul din cei prezenţi se repede să-l sărute. Mai tîrziu, acesta, pe numele lui Matei Ioan, se va adresa, într-un discurs, petroliştilor din Prahova. Domnul Brateş, coordonatorul emisiunii, începe astfel: «Stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici, în studio pe Ion Iliescu (aplauze, strigăte de „bravo!”). Este fiul unui revoluţionar, al unui patriot, el însuşi patriot».
Cuvîntarea lui Ion Iliescu e ascultată cu maximă atenţie. Ea ne arată că directorul Editurii Tehnice făcuse pînă atunci o serie de gesturi destul de ciudate la un simplu activist în Consiliul Culturii: «Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la Ministerul Apărării Naţionale. A dat dispoziţie, s-au retras trupele care erau în dispersare în oraş cu dispoziţie de a trage, a întors înapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti, spre Bucureşti (strigăte de bravo, aplauze), iar la Sibiu era o situaţie încordată, unităţile securităţii au atacat unitatea militară. Eu sper, pentru că nu ştiu unde se află, pentru că la Ministerul de Interne nu mai e nimeni, generalul Stănculescu nu a mai putut să intre în legături operative cu nimeni din partea Ministerului de Interne, probabil că şi ei au fugit, ca şi conducerea politică. Apelăm la unităţile securităţii şi la securişti, aşa cum s-a mai făcut apel de la acest microfon, să se trezească în acest ultim ceas, să se lepede de această clică ordinară de trădători ai patriei. Ăştia sînt trădătorii patriei, nu Milea, pe care l-au ucis! Deci, tovarăşi, în momentul de faţă există garanţii că armata se află alături de popor!».
Gesturile domniei-sale de pînă în acest moment sînt deci ale unui conducător deja instalat. Curioasă nu e atît atitudinea domnului Ion Iliescu, cît mai ales a generalului Victor Stănculescu, din comanda armatei. Din cîte se vede, acesta îi dă domnului Iliescu un raport amănunţit, fără să se întrebe în ce calitate i s-a telefonat. Mai ales că informaţiile date lui Ion Iliescu erau strict secrete, de importanţă vitală pentru soarta ţării.”
De reținut că în 23 februarie 1990, cu 28 de ani în urmă, observam că Ion Iliescu, deși doar director de editură știe deja că la Sibiu Securiștii atacă Armata, că securiștii nu vor să se lepede de Nicolae Ceaușescu, spre deosebire de Armată, care e alături de Popor. Ce se întîmplase la Sibiu? Armata luase cu asalt Securitatea pe motiv că era teroristă după ce persoane neidentificate nici azi, proclamate însă de directorul de editură Ion Iliescu drept Securiști care-l apără pe Nicolae Ceaușescu, trăseseră, vezi Doamne!, asupra Armatei. Măcelul de la Sibiu, despre care Ion Iliescu știa deja la ora 14,30, în 22 decembrie 1989, la numai două ore de la fuga lui Ceaușescu, avea drept misiune scoaterea din joc al lui Nicu Ceaușescu. Aceeași misiune a avut-o și diversiunea lansată pe TVR de Ion Caramitru (curios cum de procurorii militari nu l-au atins pe Caramitru nici cu o floare, deși el a fost unul dintre membrii de bază ai echipei lui Ion Iliescu) cu telefonul prin care o cetățeancă semnala că Nicu Ceaușescu a intrat în localitatea ei și a luat copii ostatici. De nimeni nu se temea mai tare Ion Iliescu decît de încercarea lui Nicu Ceaușescu de a-i lua locul lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce l-ar fi lăsat pe Ion Iliescu fără șefia la care rîvnise atîția ani.
Sub semnul preocupării deosebite față de Diversiunea cu teroriștii în varianta de la Sibiu, la interviul din 22 septembrie 2014, luat candidatului Klaus Iohannis, l-am întrebat pe sibianul Klaus Iohannis cum a trăit el diversiunea cu teroriștii. Avînd în vedere că între timp Klaus Iohannis a devenit președintele României, răspunsul său, inclusiv la întrebarea despre Adevărul privind decembrie 1989, apare azi ca un document de importanță deosebită pentru istorici. Îl redau atît în varianta scrisă, cît și în varianta video:
„Ion Cristoiu: În carte expediați capitolul momentul, normal, al revoluției la Sibiu. Faceți-mi și mie, cunosc bine așa-zisei, mă rog să-i spunem, revoluției de la Sibiu. De fapt, cînd erați la Sibiu ați auzit de Nicu Ceaușescu? Klaus Iohannis: Da, dar nu l-am întîlnit niciodată. Ion Cristoiu: Lucruri bune sau lucruri rele? Klaus Iohannis: Numai lucruri rele. Nu a fost iubit de sibieni. Nu a fost bine văzut. Ion Cristoiu: Știam că a fost bine văzut. Klaus Iohannis: Nu. Ion Cristoiu: De ce? Klaus Iohannis: Nu între sibienii pe care i-am cunoscut eu.
Ion Cristoiu: Ce s-a întîmplat în…? Cum putem caracteriza întîmplările de la Sibiu de atunci? Ați trăit. Ați fost sibian. Erați acolo? Klaus Iohannis: Da. Deosebit de violente. Ion Cristoiu: Există o interpretare a dumneavoastră? Cum adică? A fost o diversiune? A fost chiar o bătălie între securitate și….? Klaus Iohannis: Eu cred că a fost foarte multă dezinformare. Și de la un moment dat fiecare s-a temut că ceilalți sînt inamicii neamului, și au tras unii spre ceilalți, și pînă în ziua de astăzi se văd case unde se vede că armata a tras spre miliție și miliția a tras spre armată. A fost o nebunie totală. Atunci, înainte să înceapă lupta armată, cum ar veni. Înainte să înceapă să tragă, lumea se adunase în fața Casei de Cultură. Probabil știți, Casa de Cultură a Sindicatelor, toată piața a fost plină. Am fost acolo cu toți prietenii noștri. Și s-au ținut speech-uri. Am strigat toți Noi sîntem români, Noi sîntem România. A fost foarte frumos. Pînă au început să șuiere gloanțele. Atuncea lumea s-a împrăștiat. Au început luptele, prima dată la Miliție, pe urmă la Securitate, pe urmă al Armată și așa mai departe. Și cîteva zile a fost aproape imposibil de ieșit în oraș fiindcă se trăgea în toate direcțiile, fără să se știe cine împotriva cui se lupta acolo. După care s-au liniștit lucrurile.
Ion Cristoiu: Dumneavoastră în calitate de candidat credeți că o serie de dosare, ale teroriștilor, ale Mineriadei, ar trebui închise sau păstrate, spus adevărul? Klaus Iohannis: Eu cred că ar trebui spus adevărul. Ele ar trebui închise prin rezolvare. Ion Cristoiu: Da, era condiția și să nu fie. Klaus Iohannis: E singura variantă pe care aș accepta-o eu ca persoană sau în calitatea mea de candidat. Mi se pare greșit că au fost tergiversate, că au fost trase pînă în ziua de astăzi. Și e păcat că nu știm adevărul. Poate că în unele chestiuni nu se mai poate afla adevărul fiindcă oamenii implicați nu mai există. Dar sînt convins că în multe locuri am putea să aflăm adevărul și cred că este de datoria celor care lucrează pe dosare să ne spună acest adevăr.”