Această anecdotă spune multe despre felul în care era perceptu Herbert von Karajan (1908 – 1989) de breasla lui încă în timpul vieții. Poate fi și o înțepătură a baritonului belgian la adresa lui Solti, despre care mulți ocntemporani spuneau că este concurentul lui Karajan, dar sensul principal al întîmplării este că, pus să gîndească la ”cel mai mare om din lume”, van Dam s-a gîndit la Karajan. Așa cum o făceau, de altfel, și mulți alții.M-am întrebat mereu de ce reputaţia lui Herbert von Karajan a ajuns la dimensiuni legendare. Chiar și acum, la un sfert de secol de la moartea sa, se vorbeşte despre el ca despre un semizeu şi despre “moştenirea” sa ca despre o comoară mai preţioasă decît oricare alta. Încă din timpul vieţii sale, convingerea generală că e un geniu era formată. Glumiţa “Mozart s-a născut la Salzburg, oraşul natal al lui Karajan”, circula încă din anii 1960, iar hiperexigenta presă muzicală germană îi transformase numele în supranumele “Wunder Karajan” încă din anii 1930. Omul era, de tînăr, candidat la statuie. Aşadar, nu e de mirare că faima sa depăşeşte hotarul strict al muzicii clasice.

Karajan este un fenomen de piaţă. La mijlocul anilor 1960, Deustche Gramophon declara fiscului că o treime din venituri îi proveneau din vînzarea discurilor sale. Astăzi, “industria” raportează că Herbert von Karajan este de departe cel mai bine vîndut dirijor din toate timpurile. Apoi, sau mai bine zis concomitent, Karajan este un fenomen cultural. Dacă întrebi pe cineva care nu a mers în viaţa lui într-o sală de concert ce nume de dirijor îi vine în minte, şansele cele mai mari sînt ca el să spună “Karajan”. De ce? Contemporani cu el, au lucrat şi alţi aşi ai baghetei. Nu sînt puţini cei care spun că aceștia erau, chiar, mai buni decît Karajan. Aşadar, de ce Kleiber nu a ajuns la dimensiunile mitice ale lui Karajan? Poate pentru că era prea reclusiv într-o lume dornică de ştiri şi fotografii. De ce nu Solti însuși? Poate pentru că era un om prea cald şi prea simpatic într-o lume obişnuită să perceapă geniul ca pe ceva rece şi intangibil. De ce nu Bernstein? Și el este beneficiarul unui adevărat cult în America, dar germanitatea statuară s-a vîndut mai bine decît jovialitatea americană. De ce Furtwangler rămîne legendar doar în cercul cunoscătorilor, iar Karajan este cel mai ştiut nume de dirijor în lume? Nu întîmplător alătur pe Furtwangler lui Karajan, pentru că destinul artistic al celor doi arată, cred, cît de nedreaptă poate fi istoria. E încă discutabilă trimiterea lui Furtwangler în procedura denazificării. In orice caz, Furtwangler a stat prin comisii și tribunale vreme de doi ani, timp în care a fost interzis în toate cele patru zone ale Germaniei post-belice și în Austria. Karajan, însă, membru al partidului nazist, a fost cu mult mai apropiat de protipendada hitleristă decît Furtwangler. Și nu a pățit absolut nimic. Dimpotrivă, cariera sa a înflorit. Personal, pe baza datelor pe care le am, nu pot să spun cu mîna pe inimă că lui Furtwangler i s-a făcut o nedreptate. Dar, dacă mă gîndesc la faptul că von Karajan nu a fost nici măcar deranjat cu întrebări de vreo comisie de denazificare în timp ce Furtwangler era interzis și contesta pe unde putea decizia, atunci da, lui Furtwangler i s-a făcut o mare nedreptate!

Karajan a pus în funcțiune prima mașinărie globală de PR din muzica clasică și operă. De asemenea, Karajan a fost cel care a aruncat în aer cacheurile. Nu doar că el însuşi era plătit exorbitant pentru acel timp, dar plătea exorbitant. În anii în care a fost director al Festivalului de la Salzburg, Karajan plătea vedetele invitate la cote pe care nici un artist nu le putea visa măcar. Şi, mai mult decît că era astfel plătit şi că plătea astfel, Karajan făcea tot ceea ce trebuie ca aceste lucruri să se afle public. Apărea fotografiat în revistele glossy ale timpului său, singur și pansiv privind pe fereastră din încăperi fastuoase, sau așezat confortabil pe canapele scumpe alături de doamne bine, sau pe cîmpuri splendide mîngîind cai imperiali sau urcînd în avioane private. În orice caz, Herbert von Karajan a ştiut mai bine decît orice agend să-și vîndă muzica, făcînd figură de aristocrat al muzicii. Încărcătura lui “von” din numele său se transmitea asupra imaginii sale. Răceala lui compusă evoca oamenilor geniul. Profilul, frumos şi rasat, îl ajuta şi nimeni nu ştia mai bine decît el însuşi cît de important este să fii filmat din profil. Mîinile, de asemenea, sînt extrem de expresive. Karajan ştia şi asta. Priviţi orice înregistrare cu el şi veți vedea că, de fapt, acolo nu e vorba despre muzică şi, cu atît mai puţin despre orchestră, ci e vorba despre el. Cînd a murit, în 1989, a lăsat o moştenire care se ridica la echivalentul la zi a 200 de milioane de euro şi o faimă enormă.

 Karajan, dădea publicului ceea ce acesta dorea, dar şi primea de la el înzecit. Este dincolo de orice dubiu că era un mare şef de orchestră. Marca lui este aceea că putea păstra forţa muzicii temperînd tensiunea. Oriunde era ceva vijelios sau acut, Karajan netezea colţurile şi, aici e partea lui de geniu, forţa muzicii nu se pierde. Spre bătrînețe descoperise farmecul tempourilor lente. Kissin care l-a întîlnit cu un an înainte să moară și a cîntat cu el, la Berlin, Concertul pentru pian de Ceaikovski, povestește că la prim repetiție Karajan i-a porpus un tempo care aproape dubla durata obișnuită a concertului. Kissin, copil-minune pe atunci, nu a îndrăznit să zică prea multe, dar Karajan l-a asigurat că a descoperit mărturii neștiute de nimeni care atestă că Ceaikovski a vrut ca acest conert să fie cîntat exasperant de lent. Pînă la urmă, din discuțiile cu alți asistenți și cu concert-maistrul, Karajan a acceptat un tempo ceva mai alert decît inițial dorise, dar chair și așa, se vede în înregistrare, concertul curge neobinuit de lent. În general, în înregistrările lui se simte un fel de romantism cerebral de bună calitate. Rămâne, însă, în chestiune autenticitatea sa.Cred că dirijatul lui poate fi cel mai bine explicat chiar de el însuşi. În 1973, într-un master class la Julliard, spunea tinerilor dirijori veniţi să înveţe de la el “Cînd eram copil, învăţam să călăresc. Cu o seară înainte de lecţia în care urma să învăţa să sar obstacole cu calul, nu am putut dormi de frică. Nu-mi puteam imagina cum pot eu, un biet copil, să ridic peste obstacolele care erau mai înalte decît mine acel animal gigantic, de zeci de ori mai mare şi mai puternic decît mine. Ei bine, am constatat în timpul lecţiei că nu trebuie să-l ridic, pentru că se ridică singur. Tot ce trebuia să fac era să-l pun pe direcţia bună, către obstacol. La fel şi cu orchestra. E prea mare pentru a putea fi ridicată de un singur om, fie el şi dirijor. O orchestră se ridică singură. Ca dirijor, tot ce trebuie să faci este să o pui pe direcţia bună.”

De cîte ori ascult înregistrări cu Karajan, îmi amintesc această confesiune a lui şi încerc să găsesc direcţia spre care el îndrepta orchestra sau vocile. Ca nici un altul, el conduce muzica. Nu o face, nu o găseşte, nu o interpretează. O conduce. Karajan dirija cu ochii închişi şi cu gesturi pe cît de elegante pe atît de tensionate sugerînd că muzica nu este nici inspiraţie, nici plăcere, ci concentrare şi putere interioară. Chiar şi lirismul nu vine din aerul bătut de aripioare de fluturi, ci din concentrare şi introspecţie. Drumul spre muzică trece prin cel mai adînc eu.

Te-ar putea interesa și: