În 2007, cînd toată lumea l-a sărbătorit pe Gabriel Garcia Marquez cu ocazia împlinirii a 80 de ani, am publicat într-un ziar la care colaboram pe atunci un articol pe care îl reiau aici, la umbra căruia mă așez, o clipă, să consum gîndul că anul acesta s-au împlinit 90 de ani de la nașterea sa.
Între aniversările celor două împliniri s-a întîmplat ceva important cu marele columbian; una dintre acele întîmplări care schimbă tot pe lume. Chiar Întîmplarea... Totuși, Întîmplarea nu schimbă o literă din articolul meu de acum 10 ani.
Articolul se intitula „Să nu fim obiectivi!” și avea următorul conținut: «Scriu acest text în ziua în care Gabriel Garcia Marquez împlineşte 80 de ani. S-a oprit din scris, dar lecţia pe care a dat-o lumii a fost, deja, primită. De altfel, 2007 e un an plin de aniversări pentru marele columbian: 60 de ani de la publicarea primei sale proze, 40 de ani de la apariția „Veacului de Singurătate” - o carte care a făcut istorie în literatura mondială şi s-a vîndut, pînă acum, în peste 30 de milioane de exemplare -, 25 de ani de la primirea Nobelului pentru literatură. În întreaga lume, din Canada pînă în Africa de Sud şi din Japonia pînă în Israel, admiratorii l-au sărbătorit cu lecturi publice maraton. De pildă, în Spania, zeci de personalităţi au citit în public cîte un sfert de oră sau cîte şapte pagini fiecare, unul după altul, din „Un veac de singurătate” pînă au terminat cartea. Primul lector a fost chiar vicepremierul Spaniei, Maria Tereza Fernandez de la Vega - cu un asemenea nume nu ai voie să nu-l iubești pe Marquez. Dînsa a fost, deci, cea care a citit: „Muchos años después, frente al pelotón de fusilamiento, el coronel Aureliano Buendía había de recordar aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo.
(Mulţi ani după aceea, cînd se afla în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia şi-a amintit de acea după-amiază îndepărtată cînd tatăl lui l-a dus să-i arate gheaţa)”. Ce frază magnifică! Pentru mine, însă, această sărbătorire şi, mai ales, amploarea ei mondială, reprezintă celebrarea unui fel de a privi lumea, a unui fel de povesti ceea ce trăim şi, mai ales, a unui fel de ne aminti ceea ce am trăit. Succesul planetar al lui Marquez e succesul planetar al unei filozofii care valorizează suprem forţa mărturiei subiective. Înainte de a deveni celebru ca romancier, Gabriel Garcia Marqez a fost jurnalist, fiind ani de zile corespondent prin lumea largă al unor publicaţii sud-americane. De fapt, el nu a renunţat niciodată la jurnalism, chiar şi din culmea gloriei care i-a asigurat nemurirea literară, Garcia Marquez a continuat să fie aproape de presă, a fost chiar patron al unui săptămînal columbian în a cărui viaţă redacţională se implica direct şi constant. Jurnalismul său nu era deloc diferit de literatura sa. Și avea mare succes, pentru că era un jurnalism perfect adaptat sufletului sud-american, răspunzînd direct cererii consumatorului de presă latin. Informația căderii unui oarecare dictator din America Centrală, știre politică în toată presa lumii, era în corespondențele lui un mare moment literar. Cînd toți jurnaliștii citau surse, dădeau cifre și raportau evenimente, corespondențele lui descriau o misterioasă dungă de noroi uscat de pe cizma altfel strălucitoare a dictatorului, pe care îl vedea în capul unor ample scări de marmură, cu părul ciufulit și mîna la inimă, cu cămașa descheiată pînă la capul pieptului, clătindîndu-se sub propriile vorbe: „Demisionez...” Toți jurnaliștii aveau capetele plecate în carnețelele în care scriau (așa era pe atunci) vorbele finale ale dictatorului, așa că doar îl auzeau. Marquez era singurul care îl vedea, căci el scria întotdeauna cu capul sus...
Există anumite culturi sau, dacă vreţi, anumite tipuri de psiholgie colectivă care cer un anumit tip de presă. La noi, imediat după 1990, toată lumea şi-a anunţat ataşamentul la standardul presei obiective, echidistante, care livrează informaţie pură şi care desparte clar ştirea de comentariu. BBC, Frankfurter Algemeine sau Financial Times au fost asumate ca modele. Aşa trebuie să fie, ne-am spus cu toţii, pentru că aşa e în ţările în care libertatea dublează prosperitatea. La aproape 20 de ani de atunci, constatăm că toate produsele de presă care au făcut succes şi au supravieţuit prestigios în România dovedesc contrariul. Obiectivitatea nu ne iese, echidistanţa nu se întîmplă. Şi adaug, nici nu trebuie să ne iasă. De ce ne-ar ieşi? Obstinaţia cu care unii făcători de presă caută echilibrul, independenţa deplină, obiectivitatea pură mi se pare ipocrită în cazul multora sau utopică, în cazul fericit al celor mînaţi de bună credinţă. Cred că o asemenea presă nu e posibilă în România și, mai mult, nu cred că este dezirabilă. Nu e posibilă, pentru că firea noastră (latină, bizantină, corcită, balcanică - numiți-o cum vreți) nu ne lasă să livrăm informație pură, pentru că nu ne lasă să percepem ce se petrece în jurul nostru în acest fel. La noi, totul se trăieşte instantaneu, se consumă cu pasiune spontană, credinţele şi, cînd e cazul, comenzile, se execută pe loc.
Dacă eu cred că X e un ticălos, orice face X, chiar și cel mai banal și neutru lucru pe lume, nu este o informație, este o ticăloșie. Apoi, am impresia că nimeni nu vrea, de fapt, o presă obiectivă. Văd frenezia consumatorilor de presă şi îmi dau seama că oamenii au nevoie de informaţii care să le confirme convingerile, părerile, intuiţiile. În condițiile unei prese libere, în care există pe tarabă sau pe ecran abosolut toate direcțiile posibile, cred că apariția unei voci care exprimă programatic neangajarea și caută echilibrul solomonic este inutilă. Ceea ce trebuie să păstrăm cu orice preţ este ceea ce avem, adică libertatea de exprimare a opţiunilor, a punctelor de vedere, diversitatea maximă a perspectivelor și nu ceea ce nu avem, adică jurnalismul obiectiv. România produce şi consumă jurnalism latin, sangivn şi emoţional, caustic, rău. Inteligența și integritatea unui jurnalist se dovedește într-un singur fel: cît de convingător înjură pe cel care eu cred că merită să fie înjurat. Standardul saxon, reprimarea oricărei respiraţii personale şi redactarea seacă nu se caută şi nici nu are de ce să se caute în România.
Dacă vrem să vedem un trend în lume, o lectură constantă a presei britanice, de pildă, ne arată că dogoarea sudului pasional străpunge ră- ceala nordului şi nu invers. Ţări care cultivau o presă obiectivă, reţinută în exprimări şi dedicată faptului nud au, acum, un peisaj media mult mai aproape de nebunia colorată a sudului. În definitiv, pledez pentru ceva firesc. Pledez pentru o presă în care retorica seduce și în care se afirmă, strălucitor, opinia, în care se înfruntă convingeri și se dezbat perspective. Asta, mă grăbesc să spun, nu înseamnă o presă mincinoasă. Marquez ne arată că supremaţia subiectivităţii nu înseamnă deloc minciună ci, dimpotrivă, înseamnă adevăr. Un adevăr cu care noi toţi trăim în suflet, în ciuda faptului că, ici-colo, cîte un jurnalist fanatizat de obiectivitate îşi face bine meseria.»
Recomandările noastre
