- Nu mă învățați pe mine cum să-mi fac meseria, ați înțeles? , urla domnul judecător Simion la întreaga sală de judecată. Nimeni nu îndrăznea să ridice privirea, de teamă că furia președintelui de complet se va abate asupra lui.
- Vă rog să mă scuzați, îndrăznește inculpatul. E prima dată când dau declarație în fața unui judecător și aș dori să vă spun tot adevărul. Sărmanul naiv, chiar își imagina că îi pasă cuiva de trăirile lui și de nevinovăția cu care toți inculpații se împăunează.
- Dar la procuror de ce nu ai dat declarație? Ce vă mai place să mergeți cu fermoar la gură când vă cheamă la parchet. Și veniți apoi în fața judecătorului să vărsați toate cuvintele. Ești nevorbit, nu-i așa ?
- Poftim ? întreabă inculpatul, ușor încurcat. - Poftiți, se spune corect. Respectă judecătorul în pixul căruia stă libertatea ta.
- Iertați-mă, am emoții.
- N-am ce să-ți iert, domnule, nu sunt popă. Acolo merge cu iertarea și cu smerenia. La mine totul e pe probe. Ai înțeles? Omul dă din cap și nu știe dacă poate continua. Vorbise aproape douăzeci de minute, iar judecătorul nu-i consemnase nici măcar un cuvânt.
- Vă rog să mă întrebați dumneavoastră ce considerați că este important.
- Adică ce? Vrei să te trag eu de limbă? Nu ți-a explicat avocatul că declarația e un drept, nu o obligație? La o adică, poate cel mai sănătos ar fi taci.
- Domnule președinte, răbufnește avocatul, inculpatul dorește să dea declarație. Nu-i puteți interzice.
- Domnule avocat, încă o intervenție nepermisă și vă amendez. Discutam cu inculpatul, nu cu dumneavoastră.
- L-ați întrerupt. Nu ați consemnat nimic din tot ce a povestit.
- Pentru că eu nu consemnez povești, domnule avocat. În sfârșit ați afirmat un lucru adevărat – ne-a spus doar povești, basme, nimic concret. De parcă judecătorii sunt aici ca să asculte povestea vieții inculpaților.
- Domnule președinte, dacă dumneavoastră catalogați abuzurile procurorilor drept povești ce nu merită a fi redate în cuprinsul declarației, cred că devine iluzorie orice speranță de dreptate.
- Doamna grefier, luați-i datele de identificare domnului avocat. Tocmai l-am amendat cu cinci mii de lei.
Lumea începe să părăsească sala, vociferând. Se citea deznădejdea pe fața celor care urmau să aibă aceeași soartă cu cea a inculpatului ce nu era lăsat să vorbească. Inculpatul încremenise cu vorbele în gură și privea speriat la nepăsarea completului de judecată. Celălalt judecător butona absent telefonul, străin de cauză și de tot spectacolul grotesc din jur. Se făcuse liniște. Până și muștele renunțaseră la zbor și stăteau încremenite pe ochiurile de geam ori pe căte un dosar slinos de la atâtea mâini care-l purtaseră.
- Vă ascult. Ce ziceați că v-au făcut procurorii cei răi ?
- Să reiau tot ce am spus?
- Domnule, am impresia că ne crezi cretini sau amnezici. Continuă de unde ai rămas.
- Aș vrea să declar în legătură cu denunțul în baza căruia a fost deschis acest dosar și datorită căruia am fost arestat.
- Aha, te-au și arestat, netrebnicii. Și cât te-au ținut?
- Opt luni arestat preventiv și alte zece luni la domiciliu. - Spune drept, e adevărat că arestul acasă e mai rău decât cel din pușcărie? Te bate la cap nevasta, te pune la curățenie, înveți să gătești. Hai, recunoaște, fii sincer.
- Nu am nevastă, domnule președinte.
- Te-a părăsit? Așa sunt femeile, cum rămâi fără bani, rămân și ele fără iubire. Dacă te consolează, toți pățesc la fel. Pușcăria e cel mai bun motiv de divorț.
- Soția mea a murit anul trecut de cancer. M-a părăsit fără voia ei.
- Tu ești bine, sănătos?
- Mulțumesc lui Dumnezeu, da. Revenind la declarația mea și la denunț.
- Iar ne-am întors la denunț. Spune odată ca să depășim momentul. După care vreau să ajungem și la mită.
- Care mită, domnule președinte ?
- Mi se pare mie, sau inculpatul adresează întrebări completului de judecată? Păi vrei să-ți spun eu ce mită ai luat?
- Domnule președinte, acest dosar nu privește infracțiunea de luare de mită, intervine avocatul. Faceți o confuzie.
- Se pare că cei cinci mii de lei nu au fost suficienți să vă închidă gura, domnule avocat. Nu mai interveniți în timp ce audiez inculpatul.
- Domnule președinte, în aceste condiții, eu nu-l mai pot reprezenta cum se cuvine pe inculpat. Mi-ați încălcat toate drepturile. Mă văd nevoit să încetez contractul de asistență juridică.
- Domnule avocat, vă rog, nu mă lasați singur. Haideți să nu-l supărăm pe domnul președinte, se panicase inculpatul.
- Chiar așa, nu mă mai supărați. Ce v-am spus eu mai devreme? Să nu-l enervați pe cel în pixul căruia stă libertatea voastră. Deci, cum e cu mita ?
- Domnule președinte, sunt acuzat de trafic de influență. Nu am luat nicio mită aici.
- Dar ai luat în altă parte? Că așa se înțelege. Hai să și consemnăm, că vorba zboară, dar scrisul rămâne. Ți-am spus că era mai bine să taci. Domnule avocat, ați citit cartea avocatului ăluia care se crede celebru
– Convinge judecătorul ?
- N-am citit-o.
- Mai bine, pe mine nu m-a convins. Eu sunt judecător, mă conving doar probele, nu avocații. Și mai e ceva – mă pricep să citesc oamenii. Flerul nu dă niciodată greș. Uite, acum, spre exemplu, simt că inculpatul vrea să-mi povestească cum nu a luat mită. Greșesc ?
- Păi chiar nu am luat nicio mită, vă rog să mă credeți. Sunt acuzat că mi-am traficat influența la ministrul Antonescu pe care nici măcar nu îl cunosc.
- Cum nu-l cunoști? Că toată ziua te vedeam la televizor. Nu erați colegi de partid ?
- Ba da, dar nu ne vorbeam.
- Erați certați?
- Nici măcar. Am fost un simplu secretar de stat, nu-mi permiteam să vorbesc cu alți ministri.
- Da ce-ai fost domnule în acel partid, pietroi pe murături ? Avocatul și-a iești din minți :
- Domnule președinte, lăsați inculpatul să declare în legătură cu acest dosar.
- Nu vreți să veniți în locul colegului meu să judecăm împreună, domnule avocat? Să-mi explicați mai de aproape despre ce vorba, eventual ca unui imbecil.
- Nicidecum, doar voiam să subliniez că obiectul dosarului nu este luarea de mită, ci traficul de influență. Iar inculpatul nu a dobândit niciun folos.
- Da, da, știu, s-au îmbogățit alții de pe urma lui, iar el sărac și cinstit.
Acest circ nu mai putea continua. Era mai mult decât evident că președintele de complet habar nu avea ce conține dosarul pe care îl avea în față. Judeca după ce văzuse la televizor și cum îi dicta flerul. Avocatul i-a șoptit ceva inculpatului și s-a apropiat de microfon :
- Domnule președinte, inculpatul înțelege să formuleze o cerere de recuzare împotriva dumneavoastră.
- Serios? Vrei să mă recuzi ?
- Eu nu știu ce să zic. O să vă explice domnul avocat, a răspuns omul, temător.
- Cum vine asta? Mă recuzi sau nu mă recuzi ?
- Da.
- Bine. Concluzii pe admisibilitatea cererii de recuzare și motivele invocate.
- Domnule președinte, apreciez că nu ați dat dovadă de imparțialitate și v-ați antepronunțat în legătură cu vinovăția inculpatului, în mai multe rânduri. Ați afirmat că a luat mită, deși altul este obiectul cauzei, ați fost aluziv în legătură cu foloasele obținute, făcând aprecieri insinuante la starea materială a inculpatului.
- Se respinge.
- În ce sens se respinge?
- În sensul în care scrie la carte. E inadmisibilă. S-o întrebăm și pe doamna procuror, că văd că tace ca un melc. Ce părere aveți despre cererea de recuzare?
- Domnule președinte, eu consider că întrunește criteriile de admisibilitate.
- Care sunt alea?
- E formulată împotriva judecătorului cauzei, se invocă o suspiciune de lipsă de imparțialitate ce pare a fi rezonabilă, temeiul invocat nu a mai făcut obiectul unei alte cereri de recuzare anterioare.
- Felicitări, doamna procuror, aproape că m-ați convins că merit să fiu recuzat. Să vedem ce zice și colegul meu. Sunt recuzabil ori ba?
Judecătorul și-a pus o hârtie în față ca să nu-i fie citite buzele, dar auzul tuturor se ascuțise cât să audă următoarele cuvinte :
- E admisibilă.
- Adică tu stai toată ședința cu nasul în telefon și acum te trezești să ai păreri? E corect așa?
Au părăsit sala certându-se. În spatele ușii trântite cu furie se auzeau cuvinte grele. A fost nevoie de un al treilea judecător, ca să poată fi luată o decizie. Vocea președintelui Simion dărâma orice zid. Lumea împrăștiată pe holuri ascultă înmărmurită cum deliberează un complet de judecată.
- Nu-mi spune mie să plec din dosar. Abține-te tu, dacă ai prietenii cu procurorii.
- N-am nicio problemă să judec, țipa și cel de pe locul doi.
- Tu nu ai, dar poate ar avea inculpatul dacă ar ști ce interes ai în cauză. La asta te-ai gândit? As putea să te expun și eu în ședință, cum ai făcut-o tu și să zic – domnul judecător e rudă cu nu știu cine. De ce dracu teai apucat să zici că recuzarea e admisibilă?
- Așa cred. Am dreptul la opinie.
- Așa crezi? Dar crezi că e bine ca infractorul ăsta șpăgar care mă recuză să scape? Știi câte case are? Ai văzut la televizor emisiunea aia despre el? E un escroc.
- Domnilor, vă rog, aici nu judecăm vinovăția inculpatului, se auzea cel de-al treilea judecător. E doar o cerere de recuzare. Să nu ne lăsăm influențați de ce am văzut sau am citit prin presă.
- Tu să taci că nu știi nimic. Cunosc eu multe despre individul ăsta și o să-l trimit unde îi e locul – la pușcărie.
- Dar procesul abia a început. Nu ați admnistrat nicio probă, i-a replicat al treilea judecător.
- Ce probe, domnule? Ce probe? Sunt o grămadă la urmărire penală. Nu-mi bat joc de munca procurorilor.
- Cred că greșiți să gândiți astfel. - Tu ești din ăla căruia îi pasă că inculpații au drepturi, nu? L-a întrebat ironic judecătorul Simion. Păi dacă eu certific că parchetul a făcut ilegalități, nu-i nenorocesc pe procurori?
- Dacă tot judecați după ce se spune în presă, atunci ce ziceți de faptul că în dosarul acestui inculpat unui martor i s-au atribuit trei identități secrete?
- Nu-mi pasă. Indiferent cum au fost obținute probele, mă pot agăța de ele să-i aranjez drumul spre pușcărie.