În cinci decenii de la primul zbor spaţial, cucerirea cosmosului a înregistrat doar progrese modeste.
4octombrie 1957. În plin Război Rece, „bip-bip“- ul lansat de Sputnikul rusesc, primul satelit lansat pe orbită circumterestră, a fost perceput ca un afront direct în Statele Unite, declanşând astfel aşa-numita Cursă Spaţială, care, 12 ani mai târziu, avea să se soldeze cu asolizarea primului om pe Lună.
„Sovieticii au trimis un satelit în spaţiu, patru treceri ale sferei fiind detectate deasupra SUA“, anunţa cotidianul „New York Times“ în ediţia sa din 5 octombrie 1957, o mărturie a şocului resimţit de americani în faţa acestui eveniment neaşteptat.
La nivel oficial, preşedintele Dwight Eisenhower a încercat din răsputeri să minimizeze performanţ a realizată de sovietici, numind Sputnikul „o mingiuţă pe cer“, dar, o săptămână mai târziu, într-o şedinţă secretă în Biroul Oval, el a impulsionat comunitatea ştiinţifică americană în ceea ce avea să devină Cursa Spaţială.
Programele şcolare au fost revizuite în beneficiul studiului ştiinţific, a fost creat un post de consilier prezidenţial pentru ştiinţă, o bună parte din buget a fost alocată „cursei“, iar în fruntea efortului a fost plasată NASA, Agenţia Aerospaţială Naţională a SUA, fondată în iulie 1958. Washingtonul a încercat să nu lase nimic la voia întâmplării. În urmărirea sovieticilor Dar în pofida progreselor înregistrate, precum lansarea primului satelit american, din 31 ianuarie 1958, sovieticii erau campioni detaşaţi în premiere: plasarea pe orbită a unui animal (căţeluşa Laika, în noiembrie 1957), prima aselenizare a unui obiect terestru (septembrie 1959), primul om în spaţiu - Iuri Gagarin (aprilie 1961).
O lună mai târziu, mult mai tânărul succesor al lui Eisenhower, John Fitzgerald Kennedy, dădea un nou impuls efortului american, într-un discurs istoric, considerat de mulţi a fi fost hotărâtor în „cursa pentru Lună“. Programul Apollo, la realizarea căruia au participat sute de mii de americani, a ridicat ponderea bugetară a programului spaţial la un procent din produsul intern brut al economiei americane.
După ce Neil Armstrong a păşit pe Lună, devenind primul om care păşea pe suprafaţa satelitului natural al Terrei, voinţa politică şi, implicit, cea financiară a Washingtonului faţă de „cucerirea spaţiului“ au slăbit dramatic în intensitate, programul Apollo fiind curmat brusc de preşedintele Richard Nixon. Aproape peste noapte, „afacerile cosmice“ n-au mai contat aşa de mult. Explorarea spaţială abia începe
La începutul anilor ’80 a luat naştere programul navetei spa- ţiale. Pentru plasarea pe orbită a navetei este nevoie de eforturi uriaşe, atât inginereşti, cât şi financiare, lacunele programului rezidând în chiar complexitatea sa.
Variantele de lansare, verificate sau în cercetare, şi-au văzut fondurile „deturnate“ către alimentarea bugetară a extrem de costisitoarei navete. Abia recent, industria spaţială pare să fi intrat în vizorul sectorului privat, care doreşte să-l exploateze mai întâi din punct de vedere turistic.
Un ziarist al „New York Times“, deprimat de această situaţie, i-a scris celebrului Sir Arthur C. Clarke, om de ştiinţă şi unul dintre monştrii sacri ai literaturii SF, printre altele inventator al sateliţ ilor de comunicaţii, rugându-l să-şi spună părerea despre „progresele sau lipsa acestora, înregistrate în cei 50 de ani după lansarea Sputnik“. „Rămân optimist şi apreciez că tot ce va fi mai bun abia urmează să vină“, a răspuns Clarke
DEPENDENTA Industria aerospaţială, indispensabilă La 50 de ani după lansarea Sputnikului, omul continuă să-şi facă din spaţiu un aliat şi să-l utilizeze în manieră cotidiană prin aplicaţii oferite de sateliţi în, practic, toate activităţile sale. Telecomunicaţii, medicină, meteorologie, conceperea de noi materiale, gestiunea dezastrelor, apărare, educaţie, agricultură - niciun domeniu nu omite contribuţia sateliţilor.
„Activităţ ile spaţiale creează produse şi pieţe care dau roade chiar aici, pe Pământ“, declara administratorul NASA, Michael Griffin. Viaţa de zi cu zi a omului secolului XXI este marcată de aplicaţiile concepute pentru domeniul spaţial sau, graţie acestuia, timp liber ori de lucru (telefonie, televiziune, transfer date), deplasări (GPS, avionică), sănătate (operaţii la distanţă, defibrilatoare cardiace), securitate (balize de localizare) etc. Noile materiale şi tehnologii necesare în programele spaţiale „furnizează un avantaj uriaş, utilizabil pentru punerea la punct a unor soluţii noi şi inteligente la problemele existente pe Terra, şi care îmbunătăţesc viaţa noastră cotidiană“, subliniază şi Frank Salzberger, responsabil al Biroului de Transfer de Tehnologie al Agenţiei Spaţiale Europene (ESA).
În opinia lui Marc Pircher, directorul Centrului Spaţial din Toulouse al CNES (Centrul naţional francez pentru studii spaţiale), „aplicaţiile cele mai numeroase vin dinspre telecomunicaţ ii - telefonie, televiziune, transmisii de date etc. Urmează meteorologia, extrem de importantă pentru economie (turism, transporturi, lucrări publice), navigaţie şi localizări geografice (GPS, Salvări).
Pe de altă parte, a spus el, „ne-am pus mari speranţe în microgravitaţ ie“, din care ar fi urmat să derive fabricarea în spaţiu a unor cristale pentru industria farmaceutică ori pentru industria semiconductorilor, dar „acestea nu s-au materializat“.