Deşi n-a fost recunoscut de marele sculptor român, John Moore poartă o "amprentă": are trecut în certificatul de naştere şi prenumele Constantin.
John Moore şi-a văzut o singură dată tatăl: îşi condusese mama până la atelierul artistului şi l-a zărit în uşă. Nu şi-au spus nimic, iar legătura de sânge dintre ei a rămas multă vreme un secret.
Fiul nelegitim al lui Constantin Brâncuşi - de altfel singurul său urmaş - are acum 76 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o mică localitate din coasta Parisului.
Am vorbit cu el ieri, în ziua în care fotografia sa a fost publicată de "Libertatea". La vârsta lui, John Moore nu mai are multe lucruri de ascuns.
EVZ: Mama dumneavoastră a fost ultima mare iubire a lui Brâncuşi. V-a spus vreodată cum s-au întâlnit? John Moore: Aveau mulţi prieteni comuni. S-au cunoscut prin intermediul acestor prieteni, la unul dintre concertele ei.
A fost o poveste înconjurată de mister pentru publicul larg. Dumneavoastră ce vă spunea despre Brâncuşi? Nu vorbea prea des pe subiectul ăsta. Voia să păstreze secretul, pe cât posibil. Erau alte mentalităţi la vremea aceea.
V-aţi întâlnit o singură dată cu el. Ce i-aţi spus, ce v-a spus? Nu ne-am spus nimic. O dusesem pe mama cu maşina într-o vizită la atelierul lui din Paris - rămăseseră prieteni şi mergea la el destul de des -, şi atunci l-am văzut în uşă.
A vrut vreodată să vă vadă? N-a vrut niciodată.
Trebuie să fi fost foarte ciudat să aveţi un tată atât de faimos şi să nu-l fi cunoscut vreodată. Toţi suntem faimoşi, într-un fel sau altul. (Râde)
Brâncuşi n-a spus niciodată de ce nu vă recunoaşte. Nu. Dar în certificatul meu de naştere, mama mi-a trecut totuşi şi numele lui. Deci în paşaportul meu scrie: "John Constantin Brâncuşi Moore".
Ce simţiţi acum în legătură cu el? Nu s-a schimbat mare lucru pentru mine. Ştiam că nu pot face nimic să mă apropii de el.
Când v-aţi apucat de fotografie? Pe la 19-20 de ani. Am făcut apoi o profesie din asta, am lucrat 35 de ani în domeniu. Acum am terminat cu fotografia, mă ocup de electronică. Am lăsat fotografia imediat ce am auzit că va începe "epoca digitală". Nu mi-a plăcut ideea de a-mi petrece două ore în faţa computerului pentru a obţine o fotografie care nu poate fi imprimată cum trebuie.
În plus, oamenii nu prea mai vor să plătească pentru fotografie, pentru că ştiu că pot face "o treabă profesionistă" cu un Polaroid. Totul s-a terminat.
Aţi fost vreodată în România? Nu, dar o să ajung într-o zi.
RELAŢIA DINTRE BRÂNCUŞI ŞI VERA MOORE
O poveste de dragoste intensă şi învăluită în mister
Pianista Vera Moore a fost ultima mare iubire a lui Brâncuşi. A cunoscut-o în 1930, la un concert susţinut de Vera la Londra, eveniment la care sculptorul fusese invitat de curatorul şi colecţionarul Jim Ede. Informaţia apare într-un articol publicat în martie 2007, de revista de arte vizuale "Apollo".
Arhiva Brâncuşi cuprinde aproximativ 40 de scrisori care conturează relaţia pasională cu Vera. Pe site-ul casei de licitaţii Christie’s, în dreptul prezentării unei versiuni a lucrării "Prometeu", e menţionată relaţia dintre cei doi, precum şi faptul că "Verei îi plăcea să ţină «Prometeu» pe pian, poate pentru a căuta inspiraţia în timp ce cânta, iar Brâncuşi îi lăuda alegerea. În acest context, capul ca de copil al lui Prometeu poate fi interpretat atât ca un alter-ego al lui Brâncuşi, cât şi ca o reprezentare a fiului nou-născut". Având în vedere "natura delicată" a relaţiei, iubirea dintre Constantin Brâncuşi şi Vera Moore a rămas învăluită în mister. Vera refuza să vorbească despre relaţie, chiar dacă-l iubise pe Brâncuşi vreme de 15 ani, scria prestigiosul cotidian "Le Monde", în 1972. De altfel, era prima oară când informaţia privind existenţa unui urmaş al lui Brâncuşi era publicată în presă.
Marele artist avea să rămână un singuratic, dedicat întru totul muncii sale. Chiar în timpul relaţiei cu Vera, pe 25 februarie 1933, nepoata sa Iana, care se oferise să vină la Paris pentru a-l îngriji pe de acum bătrânul Brâncuşi, primea următorul răspuns: "Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci, dar dorinţa asta (care ar fi fost şi a mea) e imposibil de realizat. În primul rând, nu am o casă propriu-zisă, separată de studioul în care lucrez. Este imposibil să te muţi aici, iar să stai în vreo pensiune, undeva, iese din discuţie. În al doilea rând, mi-am dus toată viaţa singur şi-mi este peste puteri să-mi schimb obiceiurile acum. În al treilea rând şi cel mai important, nu cred că o să mai stau mult timp aici şi nu văd cum ai putea să-ţi organizezi viaţa aici".