Eșecul nu este ceva care poate fi recunoscut de Putin și cercul său interior de siloviki. În loc să caute o modalitate de a-și reduce pierderile și de a ieși din operațiunile militare eșuate, înainte ca lucrurile să se agraveze, el a insistat continuu că obiectivele sale vor fi atinse, deși natura precisă a acestor obiective a fluctuat și chiar și câștigurile modeste de teritoriu nu au durat în timp în schimb au costat numeroase trupe și echipamente chiar mai mult decât ar fi putut fi anticipat la început.

Acea eroare inițială cauzată de iluziile de dinainte de război ale Kremlinului, alimentate de informațiile obținute de serviciile secrete ruse, a subestimat capacitățile și voința Ucrainei de a lupta și nu a reușit să explice o extindere masivă a sprijinului occidental pentru Kiev.

Anexarea teritoriilor ucrainene

Deși Rusia a avut la dispoziție șase luni pentru a învăța din aceste greșeli, pare pregătită să-și angajeze din nou forțele epuizate într-o misiune de nesuportat: anexarea și menținerea provinciilor sau a regiunilor Doneț, Herson, Lugansk și Zaporoje din Ucraina. Pentru a menține o astfel de suprafață ai nevoie de cantități substanțiale de unități militare, așa numitele BTG (grupuri tactice de nivel batalion cu 600-800 de militari dintre care 200 infanteriști dotați cu 10 tancuri si 40 de vehicule blindate, sisteme de apărare antiaeriană, artilerie, elicoptere, sisteme de război electronic plus tehnica logistică aferentă-cisterne de apă si combustibili, unitate de prim ajutor etc.. Rusia operează în jur de 170 de BTG) și echipamente blindate.

Știm bine la ora actuală că forțele armate ruse au suferit zeci de mii de victime, inclusiv personal bine pregătit, iar strategia sa actuală de reaprovizionare – recrutarea de noi soldați dintr-un amestec variat de comunități și grupări etnice – nu va crea o forță eficientă de luptă. Pe scurt, rămâne o nepotrivire între obiectivele Kremlinului pentru Ucraina și forțele pe care le are pentru a le îndeplini. Hai să ne lămurim cu privire la pregătirea militară a recruților în Rusia și SUA. Majoritatea recruților din SUA primesc 10 săptămâni de pregătire de bază într-o singură baza militară (cum ar fi cei care vor alcătui infanteria sau artileria). Cei care nu merg în baze de antrenament merg  la cursuri cu o durată diferită pentru pregătire avansată într-o „specialitate” (logistică, intelligence etc.). Oferirea de instruire minimă noilor recruți pare să fie din ce în ce mai comună în armata rusă.

Lipsa de cunoștințe îi lasă pe soldați ruși fără abilitățile de luptă necesare pentru a supraviețui pe câmpul de luptă. O săptămână de antrenament nu este nimic – pentru un soldat, este o cale directă către un spital sau o pungă de cadavre. Potrivit unor informații furnizate de serviciile de occidentale dar și de site-ul web al Ministerului rus al Apărării, un antrenament intensiv de patru săptămâni cu arme combinate cu un curs de „supraviețuire” este „esențial” pentru oricine semnează un contract cu armata rusă. Programul durează însă în total 240 de ore și include trageri, aruncarea grenadelor și un studiu al tacticii militare. În realitate mulți dintre militari recrutați nu au făcut decât cinci zile de pregătire înainte să fie dislocați în Ucraina. Un echipaj rusesc de tanc trage o ședință pe an (unitățile de tacuri din SUA petrec ore în șir în simulatoare și echipajele trag zeci de runde reale/an). Asta ca să înțelegem realitatea de la ora actuală.

Un tigru de hârtie!

Rusia este în anul tigrului de apă și totuși pare un tigru de hârtie care s-a înmuiat într-un conflict de uzură.  Rusia are o problemă: armata sa nu este atât de puternică pe cât credea lumea occidentală– invazia sălbatică și neprovocată a Ucrainei de către președintele rus Putin- a dezvăluit că, în ciuda propagandei, armata rusă nu și-a îmbunătățit semnificativ pregătirea de la evoluția precară din  Georgia în 2008. De fapt, s-ar putea argumenta că, indiferent de ”jucăriile militare strălucitoare” (vezi T-90 capturat de ucraineni), armata rusă este încă aceeași forță în mare parte incompetentă care și-a făcut drum prin două războaie cecene și o invazie a Georgiei și ale cărei greșeli erau deja vizibile în Siria sau Libia.

Ca atare, eu pot susține cu încredere că forțele convenționale ruse nu reprezintă nicio amenințare pentru NATO, deși arsenalul lor nuclear rămâne o amenințare masivă pentru lume. Și totuși știrile sosite recent din structurile de informații ne spun că ruși nu au scos pe masă, în Ucraina, întreg arsenalul de care dispun. Vom vedea acest lucru în zilele următoare.

T-90 M sau Proryv-3

T90 M, cunoscut și sub numele de Proryv-3, care înseamnă „descoperire” – este cel mai bun tanc activ al Rusiei pe care l-a scos în operațiunile din Ucraina. Este o actualizare a modelului T-90 anterior, care a fost introdus la începutul anilor 1990. Ambele modele prezente în sute de exemplare în unitățile rusești, sunt cu mult superioare tancurilor sovietice încă utilizate pe scară largă atât de Rusia, cât și de Ucraina. T-90 MS nu a fost desfășurat în timpul invaziei inițiale. Unii analiști bănuiau că erau pregătite pentru un posibil război cu NATO. Tancul are mai multe niveluri de apărare.

Cea exterioară este o „pelerina ascunsă” numită Nakidka, un material necunoscut despre care Rusia susține că poate absorbi atât căldura, cât și semnalele radio. Această acoperire ascunde teoretic T-90M de radarele aeriene ale NATO, care urmăresc vehiculele rusești la distanță lungă. De asemenea, împiedică utilizarea rachetelor antitanc ghidate care se bazează pe imagini termice pentru a se fixa pe ținta lor. În plus, tancul are un sistem de protecție activă Afghanit, care trage proiectile pentru a intercepta atacurile la distanță scurtă. Orice atac care ajunge la tancul T-90M trebuie să pătrundă prin blindajul său reactiv exploziv, folosit de multe modele de tancuri rusești, care poate perturba detonarea rachetelor antitanc. În cele din urmă, există armura fizică a tancului, un secret bine păzit. T-90M nu este invulnerabil: forțele ucrainene au distrus deja unul. Dar capturarea unuia este mult mai utilă.

Șvaițerul militar rusesc

Deocamdată să vedem găurile actuale din șvaițerul militar rus.  Corupția sistemică a împiedicat capacitatea Rusiei de a lupta cu succes într-un război. Din 2013, de exemplu, Putin a acordat cel puțin 3,2 miliarde de dolari în contracte de achiziții militare prietenului său Evgheni Prigojin — care a furnizat trupelor ruse provizii de hrană atât de proaste încât au recurs la jefuirea magazinelor pentru a se hrăni. Anvelopele chinezești ieftine, prost fabricate, au fost învinuite pentru încetinirea înaintării convoaielor militare rusești. Potrivit rapoartelor agenției anticorupție a Ucrainei, un antreprenor a furnizat trupelor ruse ceea ce era reclamat drept veste antiglonț, dar care s-a dovedit a fi umplut cu carton în loc de plăci blindate. Primul păcat al armatei ruse a fost incapacitatea completă a forțelor aeriene ruse de a atinge superioritatea aeriană.

O întrebare se naște: ce fac lăudatele sisteme S-400 și S-500 care nu au reușit să descurajeze activitățile aeriene ucrainene?. Apărarea antiaeriană a Rusiei nu pare să facă față micii flote de drone Bayraktar TB2 a Ucrainei, drone construite în Turcia, flotă care a înregistrat numeroase lovituri mortale împotriva forțelor ruse. Ce fac sistemele mult lăudate Pantir S1 care sunt destinate inclusiv doborârii dronelor ucrainene? Este evidentă cantitatea limitată de rachete și bombe de precizie după șase luni de confruntare militară. În timpul operațiunilor de luptă din Siria, doar flota de avioane Su-34 a folosit în mod regulat muniție de precizie PGM-uri dar și acestea au recurs la atacuri cu bombe și rachete nedirijate.

Acest lucru nu numai că indică o familiaritate limitată cu PGM-urile în rândul majorității echipajelor de luptă rusești, dar întărește și teoria larg acceptată conform căreia stocul rusesc de PGM este limitat. Acest lucru, combinat cu lipsa echipamentelor pentru reperarea și identificarea țintelor în câmpul de luptă, de la o distanță sigură, înseamnă că capacitatea piloților ruși cu aripă fixă de a oferi sprijin aerian apropiat forțelor lor este limitată.

Forțele aviatice ruse au aproximativ 80 de avioane de luptă Su-35S moderne și capabile și 110 avioane de luptă multirol Su-30SM(2), care ar putea efectua operațiuni ofensive sau defensive. Prin urmare, incapacitatea de a stabili superioritatea aeriană nu poate fi explicată pur și simplu prin lipsa PGM-urilor adecvate. Altă potențială explicație este cooperarea între forțele terestre și aviație. Forțele aeriene ruse nu sunt  încrezătoare în capacitatea lor de a lovi în siguranță în incursiunile pe scară largă datorită lipse de cooperare cu activitatea sistemelor de apărare antiaeriană a SAM-urilor rusești de la sol operate de Forțele Terestre. Un ultim factor de luat în considerare este numărul relativ scăzut de ore de zbor pe care piloții forțelor ruse le primesc în fiecare an în comparație cu majoritatea omologilor lor occidentali. În timp ce numerele exacte din fiecare unitate sunt greu de găsit, declarațiile oficiale periodice ale Rusiei sugerează o medie de 100-120 de ore de antrenament pe an. Orele de zbor ale unităților de luptă sunt probabil mai mici decât cele pentru unitățile de transport sau elicoptere, așa că cifra reală este probabil puțin sub 100.

Piloții de luptă RAF și US Air Force se plâng adesea că se luptă să mențină pregătirea pentru luptă cu avioanele multirol cu aproximativ 180–240 ore de zbor pe an, acces la simulatoare moderne de înaltă fidelitate pentru antrenament suplimentar și o ergonomie mai bună în cabina de pilotaj a interfețelor de arme decât omologii lor din Rusia. Prin urmare, s-ar putea ca, în ciuda unui program de modernizare impresionant, care a vizat achiziționarea a aproximativ 350 de noi avioane moderne de luptă în ultimul deceniu, piloții forțelor aeriene ruse se luptă să folosească în mod eficient multe dintre capacitățile teoretice ale aeronavelor lor în mediul aerian complex și contestat al Ucrainei.

Războiul lui Putin și domnia lui sunt în dificultate

Mobilizarea Rusiei este un dezastru epic. Poate deveni o mișcare împotriva regimului? Da. Aproape imediat după ce președintele Vladimir Putin a anunțat că guvernul său va chema rezerviștii la serviciu în Ucraina, valuri de ruși au început să fugă din țară, bănuind pe bună dreptate că acesta a fost doar primul val de chemări. Nu există nimic în decretul prezidențial care să explice ce înseamnă „parțial” și nici nu este un termen în legislația actuală rusă. Aceasta este o mobilizare, punct. Ea este pentru a treia oară în istoria Rusiei. Vremurile anterioare au fost 1914 și 1941.

De obicei, foștii recruți care fac parte din rezervele militare ruse nu ar fi trimiși la luptă în țări străine. Dar pentru că referendumurile desfășurate în teritoriile ucrainene intră sub control rusesc imediat după anunțul de mobilizare al lui Putin înseamnă că acele teritorii vor fi considerate în curând drept Rusia, rezerviștii pot fi trimiși și acolo. Shoigu s-a străduit să sublinieze că recruții vor fi plasați în roluri de sprijin mai degrabă decât de luptă în prima linie. Așa este pe hârtie. Dar armata Rusiei este nepregătită să primească trupe de sprijin. Corupția endemică a forțelor armate ruse devine din nou evidentă. Soldații sosesc la bazele lor și nu există uniforme pentru ei, nu există nimic.

Este șocant. Probabil că mobilizarea ar putea avea un anumit efect asupra războiului, dacă armata Rusiei reușește să înlocuiască temporar soldații epuizați cu rezerviști dar în mod sigur nu va fi un ”game changer”. Situația Finlandei din 1939 se repetă acum cu Ucraina. Finlanda, o țară ale cărei forțe armate erau rudimentare, părea o cucerire ușoară. Dar finlandezii au crezut în țara lor, au crezut în conducerea țării lor și mai ales în comandantul lor, feldmareșalul Carl Gustaf Mannerheim, un geniu strategic care a reușit să transforme armata ”zdreanță” a țării formată 90 la sută din rezerviști într-o forță de insurgență vicleană care a răvășit Armata Roșie pe care Moscova a retras-o după 105 zile de lupte aprige. În timp ce Finlanda a fost forțată să renunțe la un anumit teritoriu, a rămas independentă.

Ordinul lui Putin de mobilizare parțială este menit să reconfigureze caracterul conflictului în avantajul Rusiei, aceasta după ce a suferit recent eșecuri usturătoare în regiunea Harkov. Referendumurile simulate, organizate în grabă în regiunile Luhansk și Donețk din regiunea Donbas și teritoriile ocupate ale regiunilor Herson și Zaporoje vor duce inevitabil la anexarea lor de Rusia, poate încă de săptămâna viitoare. Între timp, zgomotul nuclear făcut de Kremlin încearcă descurajarea Occidentul pentru furnizarea de arme din ce în ce mai sofisticate și în număr tot mai mare ucrainenilor.

De fapt reacția a fost inversă. Statele Unite pregătesc un nou pachet de arme în valoare de 1,1 miliarde de dolari pentru lupta eficientă a Ucrainei împotriva agresiunii ruse. Se pare că noul pachet va include lansatoare HIMARS, muniții aferente, diverse tipuri de sisteme anti-drone și sisteme radar, precum și piese de schimb, instruire și asistență tehnică. De asemenea, în documentele Pentagonului există o finanțare de 3 milioane de dolari pentru un program clasificat nedefinit și 9.123.000 USD pentru două „Programe de informații militare” conduse de Comandamentul pentru Operații Speciale din SUA pentru o „cerință clasificată”.

În condițiile evoluției evenimentelor actuale se ridică spectrul unui răspuns nuclear în cazul în care Ucraina va apăsa pe accelerație în viitoarelor regiuni anexate pe care Kremlinul le va considera apoi teritoriu rusesc inalienabil. Doctrina nucleară a Rusiei (resetată în 2014) permite în mod clar utilizarea unor astfel de arme în cazul în care teritoriul rus ar fi supus atacului nuclear sau convențional.

Mobilizarea prezintă riscuri pentru regimul lui Putin (!?)

Sprijinul rușilor pentru război a fost până acum în mare parte pasiv și netestat. Puțini cetățeni au fost chemați să facă sacrificii autentice în prima linie. Viziunea larg răspândită la Moscova este că Kremlinul a evitat convocarea unei mobilizări generale din cauza îndoielilor că tinerii ruși sunt gata să lupte și să moară pentru obiectivele lui Putin în Ucraina. Kremlinul s-a orientat către mobilizarea parțială pentru a atenua retragerea dură și lipsa de progres teritorial cu care s-a confruntat deja. Pe măsură ce conflictul continuă, Kremlinul va trebui să echilibreze în mod constant aceste două provocări.

Amenințarea cu armele nucleare a constituit fundalul acestui conflict încă de la început. În special având în vedere recentele eșecuri ale Rusiei, nu este deloc surprinzător că Putin ridică din nou amenințarea. Ca răspuns, președintele american Joe Biden a repetat în discursul său de la Națiunile Unite formula pe care președintele Ronald Reagan și liderul sovietic Mihail Gorbaciov au dezvoltat-o la sfârșitul anilor 1980 și pe care cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU au reafirmat-o în ianuarie trecut: ”Un război nuclear nu poate fi câștigat și, prin urmare, nu ar trebui să fie purtat niciodată”. După pierderile umilitoare pe câmpul de luptă, despotul de la Kremlin încearcă să-și revigoreze puterea.

Pe lângă amenințarea nucleară, pe care ucrainenii au considerat-o ca o cacealma, el a ordonat o mobilizare parțială, jurând că va trimite soldați pentru a-și consolida forța de invazie și a promis sprijin pentru „republicile” marionete din Ucraina. Anexarea acestor republici îi vor oferi lui Putin o scuză pentru a trata atacurile ucrainene din Donbas ca atacuri asupra Rusiei însăși și teoretic, să provoace represalii nucleare. Putin dublează miza unui război dezastruos. Cu toate acestea, stridența oratoriei sale sugerează panică în loc de putere. Gafa lui Putin pe câmpul de luptă a provocat primele crăpături în aura sa de comandă incontestabilă în Rusia.

Deși emisiunile tv ruse mint în mod constant despre război și vocile alternative sunt false, realitatea din Ucraina este acum atât de diferită de fantezia transmisă în sufrageriile rusești, încât îi este greu lui Putin să-și mențină narațiunea proprie. Acesta poate fi motivul pentru care războiul său informațional slăbește și în străinătate. Poate din această cauză a aruncat în aer Nord Stream 1 și 2, pentru că el a făcut-o prin UM 40056 - GUGI (Glavnoe Upravlenie Glubokikh Issledovanii) din Sankt Petersburg! Adevărul este că Putin a căutat în mod constant să crească implicarea sa în Occident. Cu cât contraofensiva din Ucraina merge mai repede în sud, cu atât mai mult caută să crească presiunea asupra Europei în speranța de a sparge Alianța Atlantică. Dar dacă Moscova s-a angajat într-adevăr în acest act războinic, atunci pur și simplu a comis o nouă gafă.

Post Scriptum (”Whisky pe stânci”):

O operațiune a militarilor sedezi în anii 70-80 îmi vine în minte: vânătoarea de submarine rusești din clasa Whisky S-363. În mod clar rușii văd războiul submarin ca pe o oportunitate de a ”hingheri” forțele navale NATO și de a desfășura operațiuni submarine de minare. De fapt, în anii 1970 și 1980, suedezii și sovieticii au jucat un joc continuu de-a pisica și șoarecele, în timp ce flota sovietică din ce în ce mai agresivă sub conducerea amiralului Serghei Gorșkov practica infiltrarea submarină în vecinătatea bazei navale suedeze de la Karlskrona. Atunci o cascadorie a marinarilor ruși a pus un submarin Whisky S-363 pe stâncile din largul coastei suedeze de unde și numele incidentului: „whisky pe stânci” (în octombrie 1981).

Acum o astfel de operațiune ar putea însemna că testează apele, la fel cum a făcut Serghei Gorșkov cu ani în urmă, pentru a promova un program care vizează extinderea influenței Rusiei în Marea Baltică și intimidarea vecinilor. În timpul Războiului Rece, ei și-au dat seama că trebuie să „lupte” cu o apărare stratificată a NATO și a partenerii săi maritimi pentru a avea acces la zonele cele mai importante, în acest caz Atlanticul și fiordurile Norvegiei unde SUA plănuia, folosind „mascarea terenului”, ca forțele sale navale să lovească în flancurilor maritime sovietice. Și totuși în cazul rușilor „performanța trecută este un indicator al tendințelor viitoare”. La Moscova, vechile modalități mor greu, mai ales când, la fel ca în cazul lui Vladimir Putin, eroii sunt tipi ca Josef Stalin și Lavrenti Beria. Este mult mai probabil ca Marina Rusă să se întoarcă la vechiul ei ”sac de trucuri” din epoca sovietică. Acesta ar trebui să dea motive de gândit Occidentului. Războiul antisubmarin este foarte dificil, lent și duce adesea la epuizare, rutină și plictiseală. Dar, pe scurt, acesta este războiul pe mare. Această poveste este un semnal de trezire din vacanța marinei alianței și o reamintire a importanței strategice a operațiunilor navale, cel puțin în ceea ce privește submarinele de vânătoare sau mai nou cele de ”buzunar”.