După alegerile prezidențiale din 1992, în care m-am clasat în turul al doilea și am fost desemnat candidat unic al opoziției democratice pentru următoarele alegeri, am fost deseori întrebat în străinătate care este modelul meu de președinte democrat. Am răspuns fără ezitare: Jimmy Carter, datorită statutului său moral dinaintea președinției, în timpul mandatului și, mai ales, după încheierea acestuia.
În România nu mi-a pus nimeni această întrebare, iar alegerile anterioare și ulterioare celor din 1996 au arătat cu destulă claritate că, de fapt, majoritatea alegătorilor a votat de multe ori pentru persoane care le-au fost propuse tocmai pentru că erau șantajabile și le-au reales apoi în cunoștință de cauză. Sunt și destui președinți care nu au nevoie de un reper, considerându-se pe ei înșiși un model pentru ceilalți.
Deoarece trăim într-o perioadă în care modelul președintelui autoritar prevalează asupra celui democrat nu numai în regimurile dictatoriale, în democrațiile de vitrină, ci chiar în democrațiile consolidate cum sunt Statele Unite, am hotărât să renunț la neimplicarea în politica internă, asumată timp de peste două decenii, și să folosesc scurtul impact emoțional generat de funeraliile președintelui Carter pentru a evoca de ce? și de când? a devenit pentru mine modelul președintelui democrat, ghidat întreaga viață de principii morale sau de interesul național, și nu de scopuri politice sau financiare personale.
În această perioadă de criză a democrației pe plan mondial, marcată de falia creată între civilizația occidentală și cultura europeană care a stat la baza ei și de înlocuirea unei societăți bazate pe idealuri umaniste cu o societate bazată pe interese și profit, prima întrebare la care trebuie să răspundem este de ce popoarele preferă, în prezent, lideri autoritari și populiști și, de multe ori, corupți unor lideri onești și dedicați binelui public?
Emil Constantinescu a câștigat alegerile din 1996. foto: arhivă EVZ
Primul răspuns îl oferă chiar viața lui Jimmy Carter, întinsă pe durata a 100 de ani, din care doar patru a fost președinte, cu concluzia că nu este nicio nenorocire să fii „fost președinte”; grav este să fii „fost cetățean”, cu consecința că problema democrațiilor actuale nu este doar slaba calitate a liderilor, ci slaba calitate a unei majorități a cetățenilor care îi aleg după chipul și asemănarea lor, și nu pentru superioritatea lor intelectuală și morală. Devine evident că este și un rezultat al statutului bunăstării, și că vremurile dificile creează oameni puternici, iar vremurile ușoare, oameni slabi.
Când m-am născut, Hitler și Stalin, doi mari criminali ai istoriei moderne, erau încă la putere, adulați de popoarele lor. De atunci, zeci de dictatori au sfârșit prin a fi asasinați, statuile lor demolate și mormintele lor profanate. De ce, oare, mereu alți lideri care urmează acest drum își găsesc susținători? În ceea ce privește înțelegerea caracterului dictatorilor, mi-a revenit în memorie o întâlnire pe care am avut-o cu Eduard Șevardnadze, artizanul sfârșitului Războiului Rece, care mi-a povestit că l-a întâlnit de multe ori pe Ceaușescu și că acesta, întotdeauna, la convorbirile față în față, îi evita privirea. Ca și alți dictatori, nu a tremurat în fața morții. Am înțeles că singurul lucru pe care le este frică să-l privească în față este Adevărul; adevărul despre ei, despre lumea care îi înconjoară și despre viitorul nemilos al posterității grandioase pe care s-au străduit atât de mult să o construiască în timpul vieții lor, pentru eternitate.
De la Jimmy Carter mi-a rămas în memorie privirea caldă și zâmbetul luminos al unui om împăcat cu sine însuși. Acesta este, în aceste vremuri tulburi, și mesajul pe care l-a lăsat celor care vor veni: respectul pe care îl datorăm celor care și-au închinat viața slujirii adevărului, dreptății și bunei înțelegeri între oameni.