Cine crede că bătrânelul George Soros este principalul sponsor al progresismului global, se înșală amarnic. Această ideologie neo-marxistă este îmbrățișată, oricât de greu v-ar fi să acceptați ideea, de majoritatea bogaților lumii. Și nu e vorba numai de geniile care au căștigat peste noapte averi uriașe datorită vreunei idei geniale, ci și de cele 2.153 de familii din întreaga lume care dețin, în general datorită unor moșteniri, mai multă bogăție decât cele mai sărace 4,6 miliarde de ființe umane de pe Pământ.
Cum a ajuns plutocrația mondială să îmbrățișeze cauzele marxismului cultural, ne explică pe îndelete Michael Lind în noua sa carte “The New Class War: Saving Democracy from the Managerial Elite” (Noua luptă de clasă. Cum salvăm democrația de elita managerială). Deși este profesor la Universitatea din Texas, Lind nu a cedat, ca majoritatea colegilor săi din lumea universitară, în fața idealurilor așa-zis umaniste ale progresismului și a încercat să vadă ce se ascunde în spatele lor. Așa a descoperit că totul e de fapt o păcăleală de proporții planetare.
A fi progresist, spune Lind. nu mai înseamnă, în zilele noastre, să fii fi în favoarea impozitării marilor averi sau să pledezi pentru o distribuție mai justă a bogăției. Înseamnă să fii bogat și să rămâi bogat, în timp ce predici pentru „schimbare socială”. Cu alte cuvinte, bogații încearcă să înlocuiască lupta de clasă pentru împărțirea bogăției cu înfruntarea dintre conservatori și progresiști în ceea ce privește chestiuni cum ar fi genul și rasa. E o mișcare genială, pentru că bogații încetează să mai fie ținta nemulțumirilor, iar clasa de mijloc (acuzată de sexism și rasism) devine inamicul public numărul 1.
Al doilea avantaj major al acestui război progresist este că dezbină societatea și îi lasă pe plutocrați să-și vadă liniștiți de banii lor.
Evident, bogătașii lumii sunt prea puțini pentru a reuși, cu toate resursele lor practic inepuizabile, să învingă clasa de mijloc și să-și subordoneze democrația. Tocmai de aceea au avut grijă să cointereseze elitele din toate domeniile, de la politicieni, directori de corporații, birocrați, jurnaliști, propagandiști și profesori, într-un cuvânt, toată stânga de caviar care propovăduiește egalitatea în vreme ce-și umple buzunarele.
În opinia lui Lind, această nouă clasă managerială „reprezintă o fuziune a celor trei elite ale economiei, culturii și politicii”.
Nouă clasă a decidenților este cea care poartă stindardul progresului. Ea este cea care promovează și corectitudinea politică și diversitatea și drepturile minorităților sexuale sau rasiale. Așa a apărut, în SUA, „multiculturalismul asimetric”, sponsorizat de companii, în care tradițiile populare de culoare sunt apreciate drept „autentice”, în timp ce folk-ul alb este disprețuit drept „rasist”. Și , tot așa, glugile cu mesaje comuniste sau anarhiste au început să se vândă chiar și cu 770 de dolari. Dacă stânga radical chic, finanțată puternic de plutocrație, își poate permite să arunce banii pe ținute-statement care să-i afirme convingerile comuniste, clasa de mijloc e din ce în ce mai strâmtorată din cauza capitalismului sălbatic aplicat de progresita clasă manageriale.
De exemplu, uriașa companie Uber susține că nu are angajați, ci, mai degrabă, „antreprenori independenți”. Prin această strategie simplă, protecția legală pentru lucrători, începând cu săptămâna de 40 de ore și teminând cu regulile aplicate la plata orelor suplimentare, au dispărut din peisaj.
Nu este, nici pe departe, singura strategie prin care “umaniștii” sporesc profiturile plutocraților pe seama celor care muncesc. Sătui să mai plătească salarii mari muncitorilor americani, managerii se mută pur și simplu în altă țară, unde costurile cu forța de muncă sunt mai mici, iar impozitele cât mai aproape de zero.
Dacă mutarea e prea cotisitoare, se aplică o altă strategie- sunt aduși imigranți ilegali care să facă munca pe mai nimic.
Rezultatele progresismului în economia americană se văd cu ochiul liber. Conform statisticilor, în Statele Unite, pentru 98 la sută dintre americani, veniturile (după plata impozitelor și taxelor către stat) au crescut cu 75 la sută în ultimii 50 de ani. Pentru premianți, cei 1 la sută care căștigă cei mai mulți bani, majorarea e, însă, de 350 la sută. Dacă ne referim, însă, numai la cei mai bogați 0.1 la sută dintre americani (plutocrația), aici creșterea e de-a dreptul spectaculoasă- 500 la sută.
Din 1920 nu au fost diferențele dintre săraci și bogați atât de mari în Statele Unite. Acum, însă, plutocrația are o forță culturală mult mai mare decât acum o sută de ani.
Din citadelele sale luxoase, această oligarhie impune majorității ce valori și opinii trebuie să imite și să adopte în ceea ce privește sexul, imigrația, dar și alte subiecte. Orice dezbatere e sufocată din fașă, pentru că cei care nu se supun normelor stabilite riscă să fie puși pe lista neagră în sectorul privat, să fie urmăriți în justiție de guvern sau cenzurați și puși la stâlpul infamiei de mass-media.
Evident, analiza făcută de Lind se referă la societatea americană, Eu mi-aș permite, însă, să vă invit să urmăriți și propaganda progresistă din România. Veți găsi nenumărate exemple despre căt de umanist e progresismul românesc când vine vorba de alocațiile pentru copii sau salariul minim. N-om avea noi bogătași de talia celor din Statele Unite, dar, cu siguranță, de progresiști care încearcă să ne convingă că finanța mondială și UE vor salva România nu ducem lipsă.