Muzeul Colecţiilor de Artă, care a strâns şi el o coadă respectabilă acum o săptămână, la Noaptea Muzeelor, este un exemplu de branding greşit sau inexistent. Denumirea e probabil unică în lume, iar ceea ce se ascunde în spatele ei e cu siguranţă o poveste singulară.
O poveste pe care o putem spune mai mult din auzite, în lipsa unei prezentări şi a unei expuneri adecvate, la muzeul menţionat. Numele lui sună ciudat: „Colecţii de artă“? Adică cum, a avut statul român mai multe colecţii, pe care le-a expus la un loc? Dar colecţia de artă a statului român nu e la Muzeul Naţional, fostul Palat Regal?
Răspunsul la toate întrebările este „da“. Statul român are vreo duzină de colecţii de artă, cea mare, a lui, şi încă altele, mai mici, pe care le-a obţinut după 1947 prin deposedarea proprietarilor. Muzeul Colecţiilor oferă, totuşi, un indiciu în cartonaşele cu nume de la intrarea în săli, unde sunt menţionaţi Garabet Avachian, Marcu Beza, Céline Emilian sau Sandu Lieblich. Colecţiile statului au fost ale unor oameni, care le-au „donat“. Colecţionari bogaţi, români, evrei sau armeni, şi-au cedat nu doar tablourile şi sculpturile, dar şi mobila, diferite porţelanuri, argintărie, în circumstanţe pe care nimeni n-a găsit de cuviinţă să le explice vizitatorilor.
Alternanţa Ciucurencu, Pallady, Ciucurencu, Pallady risipiţi prin mai toate sălile, în funcţie de proprietari şi nu de evoluţia estetică a pictorilor, e în sine mai puţin interesantă. Într-un loc, vezi un portret al fostului proprietar al colecţiei, pe o sofa. În sala următoare, vezi chiar sofaua, cu o narghilea şi un scăunel pentru Coran lângă. Lipseşte numai proprietarul, e ca şi cum i-ai intra în casă.
Nu poţi vizita Muzeul Colecţiilor de Artă fără o senzaţie de impoliteţe difuză, o pulsiune de spărgător care scotoceşte prin casa unui bogătaş plecat, momentan, de-acasă. În ultimă instanţă, aşa şi e. Tu eşti „poporul“ căruia statul îi pune pe tavă o serie întreagă de lucruri luate înapoi de la „exploatatori“.
Desigur că oamenii Muzeului lasă această decriptare pe seama instinctelor tale. În cei vreo 50 de ani cât a deţinut obiectele, statul n-a fost în stare nici măcar de o inventariere sau catalogare ca lumea. În afară de numele tabloului, al pictorului şi al proprietarului, nu ţi se spune nimic. Şi nici măcar asta, adesea, fiindcă o treime din obiectele „donate“ de proprietari sunt prezentate fără vreun cartonaş referitor la destinaţia şi provenienţa lor.
E uşor de imaginat ce poveste frumoasă s-ar fi putut imagina din cele de mai sus, cu cronologii, biografii ale proprietarilor, eventuale seri speciale cu urmaşii acestora. La intrare nu există nici măcar o broşură sau un pliant.
Sălile sunt păzite de doamne şi domni între două vârste, cu aer de cerberi, care admonestează vizitatorii atunci când aceştia ating câte un exponat. Nici urmă de politeţea şi zâmbetele de la British Museum sau de „colţurile de atins“ unde ţi se oferă un vârf de silex ori o bucăţică de ţesătură egipteană, fiindcă nişte oameni inteligenţi au înţeles că a pipăi e o experienţă perceptuală legitimă. Muzeul Colecţiilor de Artă e un mare „Nu pune mâna“. A pus-o statul, acum 50 de ani.
Recomandările noastre
