De astă dată, e serios şi se referă la România: câteva publicaţii de hârtie se mută integral pe internet, ca efect al crizei, dar şi fiindcă apele s-ar fi limpezit oricum.
Zvonurile cu privire la mari cotidiene circulă şi ele alarmant. Care sunt riscurile unor asemenea operaţiuni şi cum arată viitorul din punctul de vedere al cititorului?
Interpretate ca anunţuri deghizate de închidere, informaţiile au venit mai ales dinspre grupul media cu cea mai mare cifră de afaceri din România, MediaPro. A fost vorba de săptămânale locale ca „Sibianul“, dar şi de titluri de sine stătătoare precum „Descoperă“, respectabil lunar autohton de ştiinţă, sau „Ziarul de duminică“, suplimentul un pic prăfuit, dar iubit al „Ziarului financiar“. MediaPro a redus însă cu promptitudine şi un număr de oameni de la staţiile locale ale Pro TV-ului şi e limpede pentru oricine cunoaşte cât de cât businessul numit presă că nu e vorba de un grup media aflat pe butuci. Ci, dimpotrivă, de profituri foarte mari şi în cifră absolută, şi ca margine.
Aşa stând lucrurile, trebuie să ne reamintim că nu tot ce trece pe internet se închide, iar austeritatea dictată de criză înseamnă şi un mediu concurenţial, care stimulează editorii site-urilor să pună pe ecranul cititorului un conţinut cât mai bine organizat. Şi nu doar pe ei.
Site-urile de informaţie au o singură problemă: peste costurile mici, date de lipsa hârtiei şi a tiparului din reţeta de publishing, se suprapun veniturile şi ele reduse, din piaţa de reclamă de tip banner. Asta înseamnă că producătorii electronici pot plăti mai puţin angajaţi decât marile ziare: unul dintre cele mai populare site-uri de ştiri independente din România are în jur de 40 de angajaţi permanenţi, în timp ce jurnaliştii marilor cotidiene pot ajunge la 100 până la 300 pe titlu. De aici reiese că, inevitabil, site-urile de conţinut pot oferi un număr mai redus de materiale exclusive decât presa scrisă şi pot câştiga relevanţă mai uşor din ceea e este specific paginii de internet, ierarhizarea şi contextualizarea informaţiei, ca şi actualizarea în timp real. Lucrurile se văd cel mai bine în SUA, într-un studiu ContentNext care arată că „New York Times“ ar trebui să aibă în jur de 1,3 miliarde de afişări de pagină pe lună, pentru ca redacţia lui să poată supravieţui integral numai din veniturile de internet. Celebrul cotidian avea în octombrie 2008 doar 173 de milioane de afişări pe zi, cam o şeptime din cealaltă cifră. Între timp, interesul publicului şi veniturile din reclamă scad. Pare că e o situaţie fără ieşire. Dar, în România, jurnaliştii nu reuşesc să se desprindă de agenda oficială şi iau de bună mai orice ieşire publică a unui om politic sau autorităţi. Jurnalele TV conţin doar câteva ştiri interesante, la început, urmate de 20-30 de minute de umplutură, constând adesea în informaţii externe. Sutele de jurnalişti din reacţiile cotidienelor centrale sunt specialişti în umplutură internă, din Bucureşti şi judeţe.
Este o problemă a presei româneşti, care nu datează de ieri, de azi, iar vina nu e în primul rând a jurnaliştilor propriu-zişi. În timpuri mai faste, marii proprietari de media au preferat investiţiilor în calitate o margine de profit care depăşeşte uneori 30%. Criza este, în mod curios, singura soluţie la această problemă. Anunţurile sumbre referitoare la trecerea pe internet sunt un motiv de tristeţe doar pentru jurnalişti şi companiile de media. Publicul nu are mari motive de supărare: el va primi mai puţin, dar ceea ce îl interesează.
Recomandările noastre
