La scurt timp după cutremurul din 1977 părinții au hotărât să ne mutăm din cartierul Berceni în Drumul Taberei – o schimbare majoră în viața familiei, după ce tatălui meu îi fuseseră recunoscute eforturile depuse pentru salvarea vieților unor oameni aflați sub dărâmături.
Am fost înscris la o școală de băieți din apropierea blocului. În spatele pieței Moghioroș se construise în cadrul unui experiment două școli generale cu profil sportiv – una de băieți și alta de fete, fiecare cu curte proprie, despărțite printr-un gard mare, dar care aveau în comun terenul de atletism.
Venit de la o școală de muzică și continuând în paralel orele de vioară, pian și canto, mă simțeam stingher într-o clasă numai de băieți. Eram cel mai mic de înălțime, nu făcusem sport până atunci și ieșeam ultimul la toate întrecerile. Pentru că nu eram în stare nici măcar să pasez bine mingea vreunui coechipier, colegii mă puneau portar la orele de fotbal, iar când primeam câte un gol îmi dădeau toți castane în cap cu încheieturile degetelor. Dacă se întâmpla să-mi țâșnească lacrimile cei mai mulți începeau să râdă de mine și îmi dădeau castane cu și mai multă putere. Printre lacrimi și suspine îl rugam pe tata să mă scoată de la școala aia, unde violența era naturală, dar tata îmi spunea că trebuie să învăț să mă lupt, să nu mă calce nimeni în picioare, căci viața va fi grea și mai târziu castanele pe care le voi primi vor fi mult mai dureroase. Mama venea uneori să vorbească cu directorul să îmi obțină scutire de la orele de fotbal, motivând că există riscul să-mi rup degetele și să nu mai pot cânta, iar eu făceam muzică și dădeam spectacole la sfârșitul fiecărui trimestru pe scenele Ateneului.
Uram școala aia cu multă intensitate, iar în apropierea orelor de fotbal deveneam posac, depresiv. Luam note mici, nu-mi plăcea de nici un profesor, nu mă atrăgea nici o materie, dar la fel de dezinteresați erau mulți colegi, așa că nu atrăgeam atenția nimănui decât prin lenea de la orele de sport. Colegii se înviorau brusc la orele de atletism, căci ele se desfășurau pe stadionul comun cu școala alăturată și întâlneau mereu pe teren alte clase de fete. Ce-și mai arătau mușchii atunci! Se luau la întrecere care să iasă primii, căci întrecerile erau urmărite și câștigătorii erau aplaudați de grupuri de fete, la fel cum și noi le aplaudam pe cele care ieșeau primele la probele de 2.000 metri, la săritura cu prăjina, la cursele cu obstacole sau la alergăturile cu genunchii la gură.
– Ai văzut-o pe brunețica aia mică ce sus își ridica picioarele? Mamă, ce tipă! – comentau colegii ce se uitau atenți la toate fetele.
Pe terenul de atletism se desfășura pe ascuns o altă competiție la ”cuibul rândunicilor” de la dușuri: cine urina cel mai departe. Acesta era evenimentul cel mai important din ambele școli, organizat de băieții profesorilor de sport, în pauzele dintre ore când profesorii plecau de pe teren. Un băiat mergea pe la geamurile claselor și zdrăngănea dintr-un clopoțel. Imediat o fată făcea același lucru în școala de alături. Era semnalul că peste o oră începea competiția. Cei care voiau să participe își umflau burta cu apă, să aibă presiunea mare și luau bani din fondul clasei ca să plătească taxa de participare. Fiecare trebuia să plătească 10 lei – o sumă uriașă pentru orice copil pe vremea aceea, din care 2 lei îi reveneau băiatului profesorului de sport care organiza concursul, iar restul se împărțeau la numărul fetelor care participau ca spectatoare. Fetele care voiau să asiste la întrecerea băieților trebuiau să-și dea jos fusta și chiloții și să-și lase sexul la vedere. Doar băieții care plăteau puteau să le vadă timp de maximum 10 minute de la o distanță de aproximativ doi metri. Fetele se așezau pe culoarul ce ducea la vestiare, aflat la un metru deasupra solului, un culoar îngust în care nu încăpeau decât 10 fete. Locul băieților era mare, dar nu participau decât rareori mai mult de 15 copii. Se aliniau la dunga unei gresii, stăteau la distanță între ei, își dădeau jos pantalonii și chiloții, iar la startul anunțat de clopoțel începeau să urineze, întotdeauna cu ochii sus, între picioarele fetelor. Excitați cum erau unii nici nu reușeau să urineze, dar erau tare mândri să le arate fetelor ce ascund în pantaloni. Ele râdeau, se uitau la toți băieții, comentau și apoi stabileau primii trei câștigători, își primeau banii și fugeau imediat spre școala lor când clopoțelul anunța venirea vreunui profesor sau încheierea concursului. Băieții spălau repede cu jetul de apă gresia pe care urinaseră, iar unii din ei rămâneau încă o oră la antrenament.
Puțini copii aveau bani să participe la întrecerile astea. Părinții nu le dădeau bani, iar ca să facă rost de ei mergeau în piață la furat fructe și legume de la tarabe, ori în depozitele de pe calea ferată ce despărțea cartierul Drumul Taberei de Militari. Mergeau la furat toți copiii din clasă. Cel care refuza era ”sifonul”, cel care intenționa să-i toarne la miliție sau la directorul școlii pe ceilalți. Imediat ce deschidea gura să găsească un pretext să scape era luat pe sus, ba chiar și bătut. Rolurile în acțiune erau imediat distribuite: unii creau diversiunea îndepărtând atenția vânzătorilor, alții se luau la ceartă în altă parte pentru a dubla diversiunea, alții șterpeleau ce puteau, alții vindeau ce furau ceilalți. În fiecare zi toți copiii plecau după terminarea orelor la furat, unii chiuleau de la alte ore ca să nu se aglomereze în piață sau la depozite. În maximum o oră toți trebuiau să ajungă la casele lor, ca să nu se îngrijoreze părinții prea mult de absența lor. Rareori se adunau în fondul clasei mai mult de 50 lei în urma unei acțiuni, căci furturile erau de valori mici.
Pe mine m-a prins Miliția repede. Sediul ei era chiar în piață și cred că mulți comercianți făceau plângeri pentru desele furtișaguri făcute de copii. Tata a fost chemat la secție, dar până să ajungă, milițienii ne urecheau pe toți și îi lăsau pe vânzători să ne lovească. Când a ieșit din biroul șefului de secție eram convins că o să mergem acasă să-mi tragă o bătaie zdravănă, dar n-a fost așa. Sectoristul ne-a pus pe toți copiii prinși atunci să spălăm tarabele din piață și să cărăm gunoaiele, în huiduielile și râsetele vânzătorilor și ale clienților, unii dintre ei vecinii noștri de bloc. Umilința era așa de mare că mulți dintre noi plângeam și probabil ne juram în gând că nu vom mai fura niciodată.
Când am ajuns acasă seara târziu m-am dus direct în baie să mă spăl, apoi m-am culcat fără să vorbesc cu nimeni nimic. Nici până în ziua de azi nu am povestit vreunui membru al familiei cum a fost ziua aceea pentru mine. Îmi venea să-l rog pe tata să mă scoată de la școala aia și să mă înscrie la alta, dar am tăcut pentru că știam că și el căuta o soluție.
La școală viața a intrat în același ritm ca în zilele precedente, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: aceleași competiții pe terenul de fotbal și la ”cuibul rândunicilor”, același program de furat imediat după terminarea orelor – de data asta din fabricile aflate în apropiere și din alte piețe. Eu am scăpat de mersul la furat pentru că imediat după ore intram la cenaclul artistic, dar asta m-a împiedicat să particip vreodată la competițiile de la dușuri.
Cenaclul artistic se desfășura în școala fetelor și eu primisem aprobare de la director să intru acolo, ceea ce mi-a ridicat prestigiul în ochii colegilor. Profesoara care îl coordona m-a ascultat cu atenție cum cânt la vioară, la pian și din gură și mi-a spus că voi face parte din câteva echipe, cu care trebuie să fac repetiții separat în fiecare zi. Pentru numărul folcloric trebuia să cânt la vioară într-o formație cu un băiat care cânta la acordeon și cu o fată care cânta din gură. Băiatul s-a nimerit să fie Andrei, vecinul meu de bloc, ce fusese prins și el de miliție și cu care mergeam la școala de muzică. Profesoara a ieșit din sală și a revenit după scurt timp cu o fată ce avea o coadă mare, prinsă cu un pampon roșu, îmbrăcată în costum popular.
– Cu ea o să faceți repetiții împreună până la spectacol. O cheamă Tudorița.
Avea niște ochi atât de pătrunzători, de calzi și de veseli că m-a încercat un sentiment nemaiîntâlnit până atunci. Ea ne-a privit pe amândoi la fel – cu curiozitate și încredere că vom face o echipă bună, dar eu am rămas îndată fascinat de ea.
– Împreună veți cânta ”Trandafir de la Moldova” și ”Mărioară de la Gorj”, apoi veți face parte din taraful școlilor noastre. Ia faceți o probă să vedem cum merge.
Când a început Tudorița să cânte amândoi am rămas muți de admirație, uitând să o acompaniem. Măiculiță! Ce voce avea fata asta! Și frumoasă și talentată cum nu întâlnisem nici o fată la școala de muzică. Am aplaudat-o amândoi, însuflețiți pe neașteptate.
Am fost repartizați într-o clasă să facem repetiții. Eram așa de fericiți că stăteam doar noi trei într-o cameră în fiecare zi, că ne zâmbeam unii altora fără să ne oprim. Îi admiram ochii aceia negri ca niște boabe de struguri, fețișoara ei veselă ce râdea cu gura până la urechi, trupul ei de copil zvelt, ce se mișca așa de bine pe scenă de parcă era născută pentru spectacole. Și ea ne privea pe amândoi cu aceiași admirație, iar asta ne dădea aripi să cântăm așa cum nu cântasem până atunci vreodată. La școala de muzică exersam partituri grele, iar muzica populară mi se păruse până atunci urâtă, dizarmonică, vulgară.
Odată cu intrarea în cenaclul artistic viața mi s-a părut mai frumoasă ca oricând. De-abia așteptam să ne vedem. Mă temeam când se apropia sfârșitul săptămânii că vor trece câteva zile fără să o văd. Plecam de la repetiții împreună cu Andrei și tot drumul spre casă vorbeam despre cât de mult ne place de Tudorița, fără să existe nici o gelozie între noi. În week-end parcă îmi pierdeam sufletul – nu aveam chef nici să învăț, nici să mănânc. Urcam la apartamentul lui Andrei și îl scoteam să ieșim la plimbare, dând târcoale blocului în care stătea ea. Ne uitam la geamul ei de la etajul 8 și ne rugam să apară, să ne vadă cum stăm pe trotuar. Plecam târziu spre casă cântând împreună melodia Ioanei Radu: ”Cine te-a făcut pe tine, Tudorițo nene / Așa-naltă și subțire, Tudorițo nene / Parcă m-a-ntrebat pe mine, Tudorițo nene / Parcă m-a-ntrebat pe mine, Tudorițo nene // Tudorițo să-ți spun drept, Tudorițo nene / Mi-ai făcut o rană-n piept, Tudorițo nene / Nu e rană de cuțit, Tudorițo nene / Ci e rană de iubit, Tudorițo nene”.
Într-un târziu am întrebat-o dacă n-ar vrea să iasă sâmbăta și duminica în parc împreună cu noi. Ne temeam că va spune că nu o s-o lase părinții, dar n-a fost așa. Am alergat în parcul Moghioroș până am obosit, ne-am spus toate lucrurile pe care mințile noastre de copii și le puteau închipui. Părea că ne simpatizează pe amândoi la fel, iar asta crea un echilibru în trei. Până-ntr-o zi, când s-a prins galeș de brațul meu, apoi a început să se joace în părul meu. Andrei s-a simțit exclus și n-a mai ieșit de atunci cu noi în parc, dar nici noi n-am suferit prea mult. Ni se părea că ni se deschid ușile către o relație cum nici nu puteam visa. Eu nu știam cum să fac pașii următori, căci nu vorbisem cu nimeni despre dragoste și despre ce se întâmplă într-o relație, dar Tudorița a fost mai curajoasă și m-a sărutat pe obraz. Am simțit mii de pișcături pe față și furnicături în tot corpul, dar și ea se făcuse roșie toată. A râs și m-a pupat apoi pe buze. Îmi bătea inima și n-aveam habar cum să reacționez. Mi se pusese un nod în gât și dădeam din mâini de parcă voiam să explic cu ele ce simțeam.
– Ce te foiești așa? Ai mâncărici în fund?
Și-a înfășurat coada în jurul gâtului meu și m-a tras spre fața ei, sărutându-mi buzele și vârându-și limba în gura mea.
– Mi-a spus soră-mea că ăsta e sărutul franțuzesc și că trebuie exersat ca să iasă așa cum trebuie. Ce zici, exersăm ca în formația artistică?
Datorită ei am prins curaj nebun. Am lipit-o de mine și așa de mult îmi plăcea să o ating, să pun mâna pe corpul ei încât nu-mi venea să mă mai dezlipesc de ea.
– Crezi că or să-mi crească vreodată sânii? Îți place de mine cu pieptul așa plat?
Îi dădeam toate asigurările că îi vor crește, așa cum au crescut la toate femeile.
– Vine o vreme în care ei cresc fără să faci nimic.
– Dacă-mi pun la spectacol un sutien cu bureți o să-mi stea bine?
A fost o perioadă în care ne-am pipăit și ne-am sărutat cu multă pasiune, dar mai ales am vorbit despre subiecte pe care nu îndrăzneam să le abordez cu altcineva. Am devenit prietenul ei oficial și copii din clasă mă vedeau adesea împreună cu ea, ceea ce mă făcea să fiu tare mândru.
Într-o zi mi-a spus că părinții ei au aranjat să emigreze curând în Germania si că va trebui să ne despărțim.
– Și pe mine cui mă lași? – am izbucnit eu în plâns. Nu e drept. Ce mă fac fără tine?
– O să ne scriem și poate o să emigrați și voi. Sigur ne vom mai vedea.
Eram zguduit. Ființa pe care o iubeam cel mai mult pleca din viața mea ca și când dragostea mea nu conta deloc pentru ea. Parcă se pregătise înainte pentru vestea asta și încerca puțin să-mi aline suferințele.
– Cum e la ”cuibul rândunicilor”? – m-a întrebat într-un târziu. N-am fost niciodată acolo, că și nouă ne cere bani băiatul profesorului de sport.
– Se iau la întrecere băieții care se pișă cel mai departe în timp ce se uită la fete. Iar ele se hlizesc de sus, dincolo de balustradă. Vrei să-ți arăt ce jet puternic am?
Voiam să-mi dau pantalonii jos să-i arăt cât de departe pot să urinez.
– Ce naiba faci? – a zis ea cu voce aspră.
A zbughit-o repede din parc și n-am mai prins-o până a ajuns în fața blocului. Abia așteptam ziua de luni să văd în ce ape se scaldă, să-mi cer iertare dacă mai era supărată pe mine. Eram convins că depășisem o linie pe care doar adulții aveau voie să o treacă. Dar credeam că și ea vrea s-o treacă înainte de plecarea din țară.
Luni ea nu a venit la repetiții. Nici marți și nici zilele următoare. Profesoara de muzică ne-a spus că Tudorița a plecat la altă școală. Eu știam adevărul pentru că văzusem luni după-amiaza un camion în fața blocului ei în care se încărcau diverse lucruri și îl văzusem și pe tatăl ei lângă camion. Aș fi vrut ca ea să-mi facă măcar un semn la plecare și am stat multe ore în jurul camionului pe trotuar, pândind ieșirea din scara blocului. Dar probabil a părăsit apartamentul dimineața, când eu eram la școală.
Am fost pustiit și depresiv multă vreme atunci. La cenaclul artistic nimic nu mai era interesant fără ea, iar pasiunea mea pentru muzică se stingea văzând cu ochii. La scurt timp tata m-a retras de la școala de băieți cu profil sportiv și m-a înscris la o școală mixtă din cartier. Activitățile cotidiene au făcut ca amintirea Tudoriței să se șteargă încet-încet.
Anul acesta am fost implicat într-un proiect în Germania, fiind nevoit să interacționez cu mulți oameni în diverse localități. Nu știu cum am luat virusul COVID, dar forma lui de manifestare a fost violentă. La Stuttgart n-am mai putut să rezist și am chemat ambulanța să mă ducă la spital. Am fost internat într-o aripă izolată a spitalului, singur într-o rezervă, iar în camera alăturată era o pacientă pe care asistenta ce se ocupa de noi mi-a prezentat-o ca fiind doamna Glauber. Era o femeie trecută de 50 ani, cu părul scurt, vopsit blond, cu un piept uriaș ce părea să o facă masivă, chiar dacă – atât cât se zărea conturul sub cearceaf – burta și șoldurile păreau să fie slabe. Masca de oxigen de pe față a împiedicat-o să-mi răspundă verbal la salut; a clipit din ochi în semn de ”bună ziua”. Asistenta mi-a spus că boala ei este într-o fază mai avansată decât a mea. Aș fi vrut să fac conversație cu doamna Glauber pentru a face să treacă timpul mai ușor, dar mormăielile ei de sub mască erau neinteligibile, scurte, așa că am abandonat ideea. Eu puteam să-mi mișc mâinile, chiar dacă simțeam tot corpul ca și când ar fi fost bătut centimetru cu centimetru.
Lungit în pat, îmi petreceam timpul pe telefon urmărind postările unor cunoscuți pe Facebook și diverse site-uri de știri. Când mă suna cineva îmi dădeam jos masca de oxigen și răspundeam scurt. Nu voiam s-o deranjez pe doamna Glauber cu conversațiile mele în limba română, dar mi s-a părut la un moment dat că ochii ei mă priveau cu mai multă curiozitate din rezerva alăturată. Pe seară am simțit că nu mai pot respira nici măcar cu masca de oxigen, așa că am apăsat butonul de urgență. În scurt timp au venit medicii și asistentele, care m-au scos din salon și m-au dus la terapie intensivă. În jurul meu a fost multă agitație o vreme, iar apoi mi s-a părut că aiurez. Am văzut-o ca prin ceață pe doamna Glauber venind pe un scaun cu rotile lângă mine, ținând în brațe tubul de oxigen, vorbindu-mi ceva în limba română despre școala generală, iar mai târziu a început să cânte ”Trandafir de la Moldova” și ”Mărioară de la Gorj”. Mi-am zis că așa ceva nu este posibil, nu o cunosc pe nemțoaica aia, mintea mea a luat-o razna. Am adormit pe repertoriul Mariei Tănase interpretat de o pacientă ciudată.
Când m-am trezit era deja ziuă afară. O doctoriță foarte amabilă mi-a spus că am trecut printr-o fază severă a bolii, dar că am avut un înger păzitor care m-a salvat.
– Mi-a cerut numărul dumneavoastră de telefon, căci voia să vă trimită un mesaj. Sper că nu vă supărați că am îndrăznit să i-l dau, dar a spus că vă cunoaște de mult.
Am deschis curios telefonul. De la un număr necunoscut am primit următorul mesaj:
”Dragul meu. Mi-am dat seama că nu m-ai recunoscut. Au trecut mai bine de 4 decenii de când nu ne-am văzut. Sper ca poza atașată să-ți aducă aminte de spectacolele noastre artistice și de momentele din Parcul Moghioroș. Ți-am cântat azi noapte melodiile pe care le repetam împreună atunci. Ții minte că ți-am promis că ne vom revedea? Tudorița. Acum doamna Glauber.”