Pietrele şlefuite sau ghiocurile, bucăţile brute de metal şi mai apoi monedele prelucrate şi bancnotele reprezentantive sunt strămoşii banilor de azi, care pun economiile în mişcare. BNR prezintă istoria banilor şi a monedei euro în cadrul unei expoziţii deschisă în sediul băncii centrale, până pe 27 mai.
Acum mii de ani, înainte de inventarea banilor, schimbul de produse (trocul) era folosit de oameni pentru a-şi asigura cele necesare traiului. Dar trocul ridica un mare inconvenient: nu întotdeauna produsele schimbate aveau aceeaşi valoare, ceea ce însemna că trebuia găsită o modalitate de divizare a acestora, iar cererea şi oferta se întâlneau foarte greu.
Apariţia banilor-marfă a rezolvat această problemă. Iniţial, în cadrul unei societăţi un singur tip de marfă sau de obiect a început să fie utilizat ca mijloc de schimb, dobândind funcţie monetară. Cu funcţie de marfă au circulat astfel mărgele de fildeş, pietre şlefuite sau ghiocuri. Acestea ridicau însă la rândul lor probleme: nu erau întotdeauna uşor de divizat şi, luând în calcul că erau foarte diverse, era greu să se ajungă la un consens privind valoarea lor, în diverse societăţi.
Prin urmare, s-a convenit ca ele să fie înlocuite de metale. Aurul, argintul sau fierul erau metale considerate valoroase de toată lumea. Acestea au devenit astfel mijloc de schimb şi de tezaurizare pentru toată lumea. Au o valoare recunoscută pretudindeni şi, în plus, proprietatea de a putea fi uşor de divizat.
Ulterior, în secolul al VII-lea înaintea erei noastre, au apărut şi primele monede din metal, în Asia Mică. Acestea aveau de regulă formă de disc şi conţineau o anumită cantitate dintr-un metal care le determina valoarea. Garanţia valorii monedelor era dată de sigiliul regelui, al oraşului sau al statului care a emis-o, gravat pe una din feţele acesteia. Banii de hârtie
Monedele ridicau însă la rândul lor probleme. Atunci când doreau să cumpere bunuri costisitoare, oameni aveau nevoie de o cantitate mare de monede, care era dificil de transportat.
Chinezii au fost cei care au rezolvat această problemă. Ei au introdus banii din hârtie, deoarece nu aveau resurse suficiente de cupru pentru a bate monedele de care aveau nevoie. Au urmat negustorii italieni, care au început în secolul al XI-lea să utilizeze cambii în locul cantităţilor mari de monede. Cinci secole mai târziu, aurarii din Regatul Unit au început să emită hârtii de valoare.
Totodată, în timp, băncile au început să emită chitanţe de hârtie pentru depozite de aur şi argint pe care le aveau deschise la bancă. Aceste chitanţe era cunoscut sub numele de "bani reprezentativi".
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, numeroase naţiuni foloseau bani reprezentativi. Valoarea acestora era definită în raport cu aurul. În 1971, etalonul aur s-a prăbuşit, atunci când Statele Unite ale Americii au pus capăt în mod unilateral convertibilităţii directe a dolarului american în aur.
De-a lungul istoriei, tot mai multe guverne au trecut de la monede reprezentantive, deci legate de un etalon, la monede fiduciare. Acestea din urmă nu se bazează pe un etalon real, cum ar fi aurul sau argintul, valoarea lor fiind determinată de guvern şi bazându-se doar pe buna credinţă.
Înainte de introducerea monedei euro, pe 1 ianuarie 2002, majoritatea ţărilor europene avea propriile bancnote şi monede. Când oamenii călătoreau în străinătate, trebuiau să schimbe bani. Acest lucru nu mai este necesar însă în zona euro, deoarece moneda euro a înlocuit monedele ţărilor respective.
Euro în cifre În 2002, 15 miliarde de bancnote euro au împânzit lumea, o cantitate suficientă ca să acopere 15.000 de terenuri de fotbal. Euro este acum moneda a 330 de milioane de europeni care locuiesc în cele 17 ţări ale zonei unice, respectiv Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Ţările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Finlanda. În curând, un nou design Banca Centrală Europeană pregăteşte un nou design pentru bancnotele euro, cu noi elemente de siguranţă, care să preîntâmpine fraudarea. Noile bancnote vor prelua tema grafică a celor aflate acum în circulaţie.
Elementele grafice ale celor şapte bancnote euro, care au valori cuprinse între 5 şi 500 de euro, redau şapte stiluri arhitectonice care au caracterizat cultura europeană: clasic, romanic, gotic, renascentist, baroc şi rococo, arhitectura în oţel şi sticlă a secolului al XIX-lea şi arhitectura modernă a secolului al XX-lea.
În prezent, există opt cupiuri diferite ale monedelor euro, acestea având valori cuprinse între un eurocent şi 2 euro. Fiecare monedă are o faţă comună europeană şi o faţă naţională, diferită pentru fiecare ţară din zona euro. Feţele comune ale celor opt monede înfăţişează harta Europei pe un fundal format din cele 12 stele ale Uniunii Europene. Cum se naşte şi cât trăieşte o bancnotă
Hârtia bancnotei euro este obţinută prin încorporarea într-o hârtie de bumbac a unor elemente de siguranţă: filigrane şi fire de siguranţă. Aceasta este distribuită mai apoi către 14 imprimerii din Uniunea Europeană. Unul din elementele de siguranţă ale bancnotelor este acela că valoarea bancnotei este încorporată în filigran, firul de siguranţă şi hologramă, fiind de asemenea redată de numărul care îşi schimbă culoarea.
Odată puse în circulaţie, bancnotele se deteriorează treptat, însă fiecare are un ritm propriu de deteriorare, generat în principal de frecvenţa cu care sunt folosite. Potrivit statistiticilor, bancnotele de 5 euro sunt utilizate o perioadă de circa 14 luni, iar cele de 50 de euro circa trei ani şi jumătate înainte de a fi retrase din circulaţie.
Băncile naţionale sunt dotate cu aparate de sortat care pot identifica într-o fracţiune de secundă autenticitatea unei bancnote. Cele care nu mai sunt corespunzătoare pentru punerea în ciculaţie, din cauză că sunt murdare, mototolite sau rupte, sunt distruse imediat.