Nimeni nu ar trebui să mai moară pentru ţară.
Dacă m-ar întreba cineva în această dimineaţă dacă aş fi în stare să-mi dau viaţa pentru ţară, ar trebui să mă gândesc puţin. Puţin mai mult. Şi asta o spune cineva care are o listă scurtă cu principii şi persoane pentru care şi-ar da viaţa. Ţara nu e pe listă. De ce? Pentru că nu e nevoie. România are astăzi probleme mult mai mari decât de sacrificiul suprem.
Trăim într-o ţară în care sacrificiul suprem a fost ceva la îndemână şi folosit fără nicio remuşcare. Numai în secolul trecut, milioane de români au fost ucişi de sistemele politice şi de războaie în care în prima linie se trăgea mai degrabă cu patriotismul decât cu arma.
Mulţi conducători ai României care se odihnesc în cărţile de istorie s-au folosit de patriotism pentru a-şi ascunde incapacitatea de a le oferi oamenilor un viitor. Vă mai amintiţi de câte ori apărea sacrificiul suprem într-un discurs al lui Ceauşescu? Cred că în clasa I am aflat pentru prima oară că trebuie să-mi dau viaţa pentru ţară. Eram pătruns de faptul că în scurta mea existenţă va apărea un moment, o situaţie în care va trebui să mor în numele iubirii de glie. Dimineaţa, când cu ochii cârpiţi de somn cântam imnul, eram foarte aproape de acel moment al sacrificiului suprem. Cred că în perioada comunistă se bătea monedă pe chestia cu patriotismul şi cu sacrificiul, pentru că era mai ieftin. Să ţii un om în viaţă costa mult mai mult. Primul criteriu după care realizez că un politician e cretin se referă la cât de des apare în discursul său cuvântul „patriot“. Nu ştiu de ce unii oameni simt nevoia să le amintească altora cât de mult îşi iubesc ţara în timp ce fură cu două mâini şi fac înţelegeri profitabile cu statul. Cred că e vorba de un sentiment de vinovăţie pe care-l exorcizează, vorbind despre ataşamentul pentru România. Nu sunt „patriot“ şi nu mi-aş da viaţa pentru ţară. Dar de fiecare dată când sunt plecat abia aştept să mă întorc acasă. Nu cred că ăsta e patriotism. Dar mă simt bine când alerg prin parc, când schimb câteva vorbe cu vânzătoarea de la magazinul de la parterul blocului, când îl salut pe domnul de la chioşcul de ziare.
Mă simt bine când îmi ştiu prietenii aproape chiar dacă uneori trec luni până reuşim să ne vedem, dar îi simt într-un fel ciudat la capătul unei lungimi de braţ şi am senzaţia că pot ajunge la ei oricând. Nimeni nu ar mai trebui să moară pentru ţară, iar dacă se întâmplă aşa ceva, cineva ar trebui să răspundă. Viaţa oamenilor e nepreţuită şi orice pierdere e un eşec al unui sistem politic, economic sau social.
Patriotismul a făcut milioane de morţi. Iar astăzi, de „Ziua României“, cum spune fiica mea de trei ani, o să mă plimb cu ea prin parc şi o să-i povestesc de străbunicii ei care au luptat în războaie pe care nu le-au înţeles prea bine. Au fost răniţi, luaţi prizonieri ori au supravieţuit după şapte ani de stat într-un lagăr din Siberia. O să-i povestesc că aceşti patrioţi, întorşi acasă, au fost arestaţi din nou de comunişti şi aruncaţi în închisori. Şi o să-i mai spun că astăzi nimeni nu va defila în amintirea lor. Tu cât de patriot eşti?