Retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul, celebrul mecanism 5+1 sau 3+3(din punctul de vedere european), a creat un adevărat vertij la nivel global și anunță turbulențe majore la nivelul Orientului Mijlociu. De ce a făcut-o SUA? Care e obiectivul lui Donald Trump?
Firește că ne aflăm în aceeași logică a provocărilor majore, schimbărilor neașteptate(sau relativ neașteptate) și acțiunilor cu impact pentru a scutura un imobilism și a contesta o situație existentă, care este nefavorabilă Statelor Unite. De data aceasta în Siria și Orientul Mijlociu.
Mai întâi, retragerea SUA din Acordul nuclear cu Iranul nu duce la dispariția acestui acord. Am văzut-o în repetate rânduri, e și o condiție juridică în dreptul internațional, retragerea unei părți într-un acord multilateral nu duce în mod automat la prăbușirea juridică a documentului. E și cazul Tratatului Forțelor Convenționale în Europa, de exemplu, din care Rusia s-a retras în 2007, dar care funcționează mai departe. Însă retragerea unui actor de forță are impact major pe acest domeniu, cum e cazul acordului CFE. Mai ales dacă, urmare a retragerii, sunt introduse sancțiuni internaționale ce vizează nu numai Iranul, ci și terțele state sau companii care ar face afaceri cu Iranul, pe piața americană. O tulburare majoră în privința elementelor ce țin de economia europeană, investițiile făcute în ultimii ani, de la semnarea acordului, din august 2015.
Deci acordul rămâne în format restrâns, însă impactul retragerii SUA e major, și urmează să vedem reacția Iranului. Elementele reclamate de către Statele Unite sunt, în principiu, două: faptul că acordul nu e satisfăcător în privința controlului strict al programului nuclear și că Iranul a păstrat documentația programului său nuclear militar la care poate reveni oricând – a demonstrat-o, într-o ieșire de impact, premierul Netanyahu, odată cu acțiunea spectaculoasă a Mossadului la site-ul iranian ce deținea arhiva; în al doilea rând, faptul că celelalte acorduri complementare, așteptate de SUA, nu s-au mai consumat după acordul nuclear, respectiv controlul și acordul în domeniul rachetelor balistice și problema ingerinței Iranului în statele terțe, în primul rând în zona Orientului Mijlociu, cu presiune existențială la adresa statului Israel, dar și atacuri la adresa Arabiei Saudite.
Emmanuel Macron, președintele Franței, în vizita sa la Washington, la fel și Cancelarul Angela Merkel sau premierul britanic Theresa May într-o discuție telefonică, au încercat să-l determine pe Donald Trump să nu iasă din acord, și să accepte negocierea unui acord suplimentar care să privească problemele sesizate, de preocupare și pentru statele europene. Pentru a menține presiunea și fidel politicilor sale și abordărilor în forță, Donald Trump a ales să acționeze pentru a da un impuls major Iranului și lumii întregi să se mobilizeze pentru a evita confruntarea și războiul și a obține acordurile solicitate. Presiunea economică asupra statelor UE are același rezultat. SUA și UE joacă acum rolul polițistului rău/polițistului bun, chiar dacă presiunea vizează și UE pe dimensiunea economică, a investițiilor și acordurilor economice și comerciale cu Iranul. Că este asumat sau nu – Macron mi s-a părut mai înclinat spre acest tip de strategie, pare chiar să și-o fi asumat – e un pas major înainte. Dar relația transatlantică este pusă din nou sub presiune iar doamna Merkel nu pare să fi luat componenta pozitivă a gestului, ci strict sfidarea și unilateralismul american, care nu ascultă și nu ia nimic de la europeni. De unde și repetarea anunțului că Europa trebuie să-și ia soarta în mâini și că nu poate să mai conteze, pe dimensiunea se apărare și securitate, pe Statele Unite.
Cred că suntem în perioada cea mai complicată a relației transatlantice, care pare să fie prima victimă a acțiunii și strategiei în forță adoptată de către Donald Trump. O pantă pe care nu trebuia să fi pășit, odată ce relația transatlantică este nodul gordian al securității, apărării, coeziunii și valorilor comune ale Occidentului. Și perspectiva unei alegeri între SUA și UE, ca și cea a unității Europei sau a duplicării NATO cu Armata Europeană care este din ce în ce mai prezentă, iar presiunile vor afecta cu preponderență țările Flancului Estic, și pe cele din imediata apropiere a frontierei, din Parteneriatul Estic. Iar aici Rusia e prima care jubilează.
De aceea România trebuie să abordeze o poziție echilibrată în toate aceste teme: mutarea Ambasadei la Ierusalim nu este o opțiune, a fost un gest prea abrupt și prea rapid îmbrățișat de către unii politicieni români, personal cred că în variantă greșită, fără ca subiectul să fi fost tranșat în spatele ușilor închise de către decidenți. Evident, nici condamnarea SUA pentru mutarea ambasadei sale nu mi se pare un gest care să fie avantajos: SUA este partenerul nostru strategic, iar o declarație în termeni duri, de condamnare, care nu lasă loc de nuanțe, nu este de bun augur. România a știut să joace o postură de negociator tocmai datorită poziției sale echilibrate în Orientul Mijlociu, a recunoscut Israelul și a păstrat legăturile diplomatice în timpul comunismului, așa cum a avut cele mai bune legături cu statele arabe.
Pe aceiași logică perenă a actorului mic care are drept aliat principal dreptul internațional public, România trebuie să se mențină pe poziția echilibrată și să nu aleagă între UE și SUA. Nu e UE sau SUA, ci ȘI UE, ȘI SUA! Iar transpunerea unei asemenea teme în politica internă e reprobabilă și condamnabilă, dacă polarizarea se face pro-UE sau pro-SUA, ca și în cazul pro-Israel, pro-Palestina/statele arabe. România trebuie să-și mențină bunele relații cu ambele părți, să fie o punte de dialog și să-și apere interesele sale de cel mai pro-american stat din Europa, chiar și refuzând recunoașterea Kosovo până când Serbia nu încheie negocierile cu Pristina