ION CUPEN: A fost odata un Ilie

Din seva fotbalului craiovean s-a inchegat la un moment dat un exemplar unic: Ilie Balaci.

Aidoma marilor valori, a urcat devreme in prim-plan, la varsta junioratului, asa cum se intamplase candva cu Pele, Bobby Moore, Lubanski, Dobrin, Maradona. Cu zulufi blonzi imbarligati, ochi de peruzea si trasaturi delicate, parea un heruvim care sarise gardul Raiului, ca sa guste din toate placerile lumesti. A fost prototipul fotbalistului complet, putand asigura, caz rar, cu randament inalt, toate cele trei faze ale jocului: de aparare, de constructie si de atac.

O asemenea masinarie de lux s-a gripat insa, prea devreme, Ilie accidentandu-se stupid, la 27 de ani, pe contra rea a unui anonim, fara sa-si mai revina vreodata. Refuzandu-i-se o interventie chirurgicala in strainatate, batjocorind el insusi un program de refacere indelungat si auster, a trecut hotarul acestui ghinion intr-un picior, nemaisemanand niciodata cu el insusi, sub culorile lui FC Olt si Dinamo. Asa cum scriam eu insumi la timpul respectiv, Ilie era aruncat doar ca o pasare rapitoare intr-o ograda alarmata, pana sa se observe ca uliul era, de fapt, impaiat.

Cand era in plina ascensiune, m-am deplasat la Craiova ca sa-i dedic un reportaj. L-am surprins intr-un moment fast. Tocmai ii nascuse sotia prima fetita. Dupa ce am zabovit in apartamentul lui, Ilie m-a indemnat sa iesim in strada. Abia atunci am observat ca era imbracat in alb din cap pana in picioare, garnisit cu podoabe de aur. Era inhamat in lanturi de care atarnau medalioane grele, ghiulurile sclipeau, bratarile aruncau ape de foc.

Priveam consternat. „Aurescu!, nea Ioane, Aurescu!”, urla Balaci din rasputeri, transfigurat de placere. Atunci am inteles ca strigatul lui nu era o bravura de tanar realizat, ci un cod respectat, un crez, un fel de viciu, daca vreti, asa cum altii se baga de bunavoie in jugul jocurilor de noroc, amorului pe banda rulanta sau al betiei fara ragaz.

Dupa aparitia reportajului, m-a sunat la redactie domnul Balaci-senior, tatal jucatorului, adresandu-mi cateva vorbe bune, de unde am dedus ca Ilie rasarise dintr-un sol fertil, gestul cu pricina fiind extrem de rar. Intre timp, m-am mai vazut cu Ilie in casa lui din Bucuresti, vizavi de Facultatea de Drept, unde locuise pe vremuri marele critic literar Eugen Lovinescu. Mi-am zis ca, in cazul lui, saltul nu este absurd. In fond, un mare literat a fost substituit de un mare artist al gazonului, valorile de intrebuintare fiind egale.

Fidel dependentei de „Aurescu”, Ilie a cotrobait, ca antrenor, tot spatiul arab, escaladand munti de petrodolari. Acum traieste un paradox dulceag-amarui. Plange cu un ochi si rade cu altul. Suspina pe umarul Craiovei mititele, in calitate de director sportiv, si-l strange la piept pe Trica, ginerele sau, care joaca, intr-adevar, senzational in echipament advers. Altminteri, zulufii s-au mai rarit, privirea are sagalnicii de bunic petrecaret. Ca de obicei, e in bloc-start, asteptand o noua oferta manoasa dinspre nisipurile aurifere.