Ion B. la feminin sau cum să povesteşti lumea cu hârtie şi foarfece

Carmen are degetele lungi, iar foarfecele pe care îl ţine în mână îi prelungeşte personalitatea. Taie hârtia din revistele colorate cu siguranţa şi precizia unui chirurg. Lipeşte cu răbdare fiecare bucăţică de lume. Creează apoi propria-i poveste. Carmen Maftei e un Ion Bârlădeanu la feminin. Ca ea, mulţi artişti amatori stau ascunşi în propriile temeri de a se face cunoscuţi sau în ignoranţa „căutătorilor de talente”.

Pasiunea femeii pentru colaj a început acum 14 ani, în 1996. Locuia cu nişte prieteni, artisti plastici, Daniela şi Sergiu Grapă, studenţi la Arte în Iaşi. Printre discuţiile despre artă, viaţă şi visuri, Carmen a cerut atât: un foarfece şi permisiunea de a răsfoi nişte reviste vechi Beaux-Arts. “Nu pot explica nici acum ce mi-a venit, dar am avut nevoie doar de o bucată de carton şi un foarfece. Voiam să lucrez şi eu ceva. Din acel moment am început să mă joc: tăiam şi lipeam”, îşi aminteşte Carmen M. începutul. Materia primă, dăruită de prieteni S-a jucat astfel nopţi la rând, se băga în pat abia spre dimineaţă şi dormea trei sau patru ore pe noapte. “În câteva luni, anticariatele şi tarabele cu ziare şi reviste deveniseră pentru mine un loc de pelerinaj aproape zilnic şi vânam publicaţiile cu fotografii multe. Când luam salariul mai bine de jumătate din el îl cheltuiam pe reviste italieneşti pentru că în anii ’90 erau aduse în Iaşi numere vechi din “Amica”, “Max”, “National Geographic”, “Science”  sau “Anna” şi erau vândute la pachet. Toate cu o tipăritură de calitate şi cu fotografii superbe”, îşi aminteşte Carmen. Acum, “hârtia caldă” cu care lucrează e făcută cadou de prieteni. Îi aduc zeci de reviste. Alteori, îşi găseşte materialul de lucru aruncat în vreun tomberon şi nu se îndură să-l lase acolo, când ştie ce poate ieşi din mâna ei. Colajul de debut, mesaj eco Primul colaj... „Este un colaj mare şi pe el am “clădit” multe case. Începând de la baza cartonului am lipit imagini cu case vechi, tribale, iar până sus am ajuns cu clădiri futuriste din beton, metal şi sticlă. În colţul din dreapta jos am făcut forma unei găuri de cheie şi am “plantat” un copac verde şi cerul albastru”, îmi povesteşte femeia înaltă, cu statură osoasă, părul negru, îmbrăcată hippie. Îmi spun atunci, că aşa a fost mereu. Ar trebui să-mi dau seama de asta chiar din mesajul primei ei lucrări. “Voiam să sugerez atunci că evoluţia noastră ca oameni lasă un loc din ce în ce mai mic naturii în viaţa noastră. Privim natura din ce în ce mai puţin”, mărturiseşte ea. Doi ani mai târziu avea să “taie” copacul şi să-şi monteze acolo chipul. Şi asta pentru că primul colaj a devenit şi primul ei afiş de expoziţie la Centrul Cultural Francez, în 1998, an până în care realizase deja 200 de colaje. “Lucrez ore în şir, fără să-mi fie foame” Carmen, care trăieşte într-un Iaşi boem, numai al ei parcă, îşi face colajele cu pasiunea unui copil pentru desene animate sau cărţi de colorat. Dacă ar putea, asta ar face tot timpul. Nici mâncare nu i-ar mai trebui. “Muncesc ca să-mi hrănesc trupul, fac colaj ca să uit că trebuie să hrănesc trupul. Când fac colaj trăiesc cu inima şi sufletul şi ele nu au nevoie de mâncare. Lucrez ore în şir, fără să ţin cont de timp, fără să-mi fie foame”, povesteşte Carmen, înconjurată de câteva reviste din care a decupat chipuri, figuri geometrice, peisaje. Casa îi este “magnificul atelierul”, cum spune necunoscuta artistă.  “Ţi s-a întâmplat vreodată să spui despre ceva anume că eu sunt asta? Ei bine, colajul pe care îl fac mă defineşte sub forma “Eu, Carmen”. Este acel “eu” profund pe care puţini ni-l descoperim cu adevărat, pe care puţini ajungem să-l întelegem, acel “eu” de care ne bucuram şi de care ne mândrim. Eu sunt colajul pe care îl fac” - Carmen M.   Atelierul, propria garsonieră Pe masa rotundă, albă, aşezată lângă geamul garsonierei închirate dintr-un cartier mărginaş al oraşului, Carmen îşi ţine împrăştiate materialele. “La sfârşit, când privesc la ce am făcut, văd chiar şi câte 10-15 colaje aşternute pe covor, în forma lor finală aşteptând liniştite şi răbdătoare faza a doua: cea a lipitului”, continuă Carmen. Când vorbeşte despre colaj ochii i se luminează. Dacă în restul timpului pare nerăbdătoare cu viaţa, nu la fel stau lucrurile şi când îşi construieşte povestea. “Pot lucra un colaj în două, trei zile, sau într-o săptămână sau două. De obicei, lucrez la cinci, şase colaje simultan. Uneoi chiar mai multe. Nu lipesc un colaj decât atunci când simt că fiecare imagine este la locul ei. În colajele mele, imaginile călătoresc până fiecare îşi găseşte locul”, spune Carmen, care îmi mărturiseşte că tehnica ei este “simplă”, dar necesită multă migală. “Decupez imaginile pe contur cu un foarfece, le combin într-o poveste, adică le aşez, reaşez până simt unde este locul fiecăruia, apoi le lipesc. Repede, pentru că hârtia cu lipici pe ea devine foarte fragilă şi se poate rupe uşor”, explică ea. Da, pare într-adevăr simplu. Explicaţiile continuă şi aflu îndată că nu e chiar aşa. De fapt, începutul e “căutarea”. “Răsfoiesc zeci, uneori sute de reviste până găsesc o imagine, o pată de culoare. Cateodată se potrivesc perfect, cateodată mai lasă loc de şi mai bine şi atunci caut din nou în reviste. Alteori îmi fabric singură o imagine, cum ar fi un fluture, o gâză sau un copac”, îmi spune ea.  “Când mă apuc de lucru nu-mi folosesc raţiunea” O întreb cum îi vin ideile, pentru că privindu-i lucrările am senzaţia că, da, m-am gândit şi eu la asta, dar nu ştiu să-mi definesc gândurile sau senzaţiile. Alteori, totul e clar şi colajul mă face să zâmbesc sau să-mi strâng buzele a durere. “Când mă apuc de lucru se întâmplă ceva natural. Nu-mi folosesc prea mult raţiunea. E o combinaţie între văz cu coada ochiului, auz, tactil şi încă ceva nedefinit”, mărturiseştre artista, care se încăpăţânează să lucreze colajele din hârtie, manual, şi nu pe computer.