Vârsta înaintatǎ ca avantaj, abisul pe care îl reprezintǎ tracul şi diferenţa dintre rolul care i-a adus Oscarul şi cele anterioare. Actorul premiat de Academia americanǎ de film a vorbit pentru EVZ despre toate aceste subiecte.
După moartea tatălui său, regele George al V-lea (Michael Gambon) şi după scandaloasa abdicare a fratelui său, regele Edward al VIII-lea (Guy Pearce), Bertie (Colin Firth), care a suferit toată viaţa de un impediment al vorbirii, este brusc încoronat, devenind regele George al VI-lea al Angliei. Fiindcă ţara e în prag de război şi are nevoie disperată de un lider, soţia sa, Elizabeth (Helena Bonham Carter), viitoarea Regină-Mamă, îşi convinge soţul să meargă la un logoped, Lionel Logue (Geoffrey Rush). După un început dificil, relaţia dintre rege şi terapeut urmează un curs neortodox, transformându-se, într-un final, într-o prietenie pe viaţă.
Cu sprijinul lui Logue, a familiei, a guvernului şi a lui Winston Churchill (Timothy Spall), regele îşi va învinge defectul de vorbire şi va adresa poporului un mesaj radiofonic care îl va împinge spre unitate şi victorie în război, potrivit sinopsisului oficial.
Filmul e bazat pe povestea adevărată a regelui George al VI-lea şi urmăreşte efortul monarhiei regale de a-şi găsi o voce proprie.
"Discursul regelui" a avut premiera româneascǎ pe 11 februarie.
Actorul deţinǎtor de Oscar a vorbit pentru "Evenimentul zilei" despre cum a colaborat cu Geoffrey Rush şi Helena Bonham Carter, dar şi cum a dat în boala dependenţei de muncǎ lucrând la acest film. EVZ: Cum aţi obţinut rolul principal din "Discursul regelui"? Colin Firth: Rolul regelui George al VI-lea este unul cu adevărat substanţial. L-am obţinut din întâmplare. Desigur, îndeplineam şi criteriul vârstei... (Se bâlbâie). E o loterie, până la urmă. Noi, actorii, lucrăm cu materialul clientului. Dacă acesta e bun, poţi să lucrezi după toate regulile artei. Dacă materialul clientului este slab, aşa vei fi şi tu. Cred că şi vârsta joacă un rol important, dacă vrei să ştii neapărat. Acum pot interpreta un personaj care are un trecut. Dacă aveam 20 de ani, aş fi putut interpreta doar un personaj care a avut o copilărie. La vârsta de 50 de ani, trecutul are o anume greutate, care poate fi complexă, şi asta găsesc eu interesant. Deci bătrâneţea poate fi şi un avantaj? Ei, poate fi... Nu încerc să fac o ştiinţă din asta. Spun doar ceea ce observ la un moment dat. Vorbeam cu un actor, ce zic eu actor, de fapt, era vorba de un star, mai în vârstă decât mine, care, pe când avea 40 – 50 de ani, a avut parte de un succes enorm dacă îl cuantifici în premii şi în încasări. El spunea că viaţa de actor devine interesantă abia pe la 35 de ani. Dar fiecare are propria perioadă de înflorire, propria epocă de aur... Fiecare arată de ce este capabil şi se afirmă la o anumită vârstă. Ambele personaje pe care le-am jucat în ultimii doi ani mi s-au părut interesante pentru că îşi acceptă eşecul. Într-un mod diferit, dar asta joacă un rol important în construcţia amândurora din punctul de vedere al actorului.
Care a fost momentul în care aţi resimţit tracul cel mai intens? Când aţi jucat în piesa "Jack Frost" în anii de şcoală? Nu, mă simţeam ca în rai când am jucat în acea piesă. Au existat multe momente de trac... De pildă, am înţeles cu adevărat ce înseamnă să te bâlbâi în faţa a jumătate de imperiu gândindu-mă la experienţa de a mă fi blocat pe scenă în faţa unui public numeros. E un sentiment de care nu vei scăpa vreodată, o gaură neagră, abisul în sine... Iar pe scenă, când uiţi o replică, nu uiţi niciodată doar o replică. Uiţi în ce piesă eşti, cum te cheamă, în ce an şi în ce teatru eşti, uiţi... totul! Şi pare să dureze o eternitate.
Ultima dată când am jucat teatru, prima seară a fost zdrobitoare. Aveam enorm de multe replici, jucam în "Three Days of Rain" (de Richard Greenberg – n.r.) şi începeam cu un monolog de două pagini. Repetiţiile duraseră doar două săptămâni, nu exista prompter, iar repetiţia cu costume a fost totodată aceea pentru detaliile tehnice. Nici unul dintre noi nu îşi amintea toate replicile. Şi a trebuit să ieşim pe scenă, în faţa publicului şi a criticilor. Nu era loc în culise aşa că a trebuit să împart cabina cu cineva, dar nu-mi ardea să văd pe nimeni, convins fiind că nu voi ţine minte tot monologul. Singurul loc unde puteam să fiu singur era o toaletă foarte mică în care m-am încuiat şi îmi tot repetam "Rămâi calm şi adu-ţi aminte măcar prima replică!". Am luat o gură de aer, dar tot nu îmi puteam aminti nici măcar prima propoziţie. Timp de 15 minute am stat acolo. Şi ştii că există acel "countdown", făcut special ca să te înspăimânte şi mai rău, şi venea cineva care îmi bătea la uşă, spunându-mi "15 minute până să intri în scenă!". Ai zice că actorii sunt puştani, că în copilărie ţi se spune "Număr până la 10 şi dacă nu ai făcut asta până termin, eşti pedepsit!". Dar nu eram în stare să ies pe scenă. Mi-am dat seama că am nevoie de aer proaspăt, dar de acolo nu puteam ieşi decât în direcţia scenei. Aşa că am folosit ieşirea de incendiu, am ajuns pe stradă, iar uşa s-a încuiat automat în spatele meu. Mai aveam cinci minute până la ridicarea cortinei şi a trebuit să intru în teatru pe poarta principală, trecând printre spectatorii care băgaseră spaima în mine, luptându-mă fizic cu ei ca să trec. Nu mai ţineam minte codul şi parola pe care trebuia să le spun, a fost nevoie să bat la uşă şi să implor plasatorii să mă lase înăuntru. Apoi mi-au spus "Hai, treci direct pe scenă". Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că ne apropiam de finalul piesei, că totul mersese bine şi că spectatorilor le plăcuse la nebunie montarea.
Cred că pe majoritatea oamenilor îi sperie ideea de public. Seinfeld susţinea - Richard Dreyfuss mi-a povestit asta – că sunt mai numeroşi oamenii pe care îi înspăimântă vorbitul în public decât aceia care se tem de moarte. Asta înseamnă că, la o înmormântare, majoritatea celor de faţă ar prefera să fie în sicriu în loc să ţină un discurs (râde).
Aţi spus că vă plac rolurile complexe. Aţi simţit vreodată că sunteţi distribuit mereu în acelaşi rol?A existat o vreme când aveam mai puţin spaţiu de manevră. Nu mă deranja însă faptul că personajele mele trăiau în secolul XIX sau că făceau parte din aceeaşi clasă socială.
Întotdeauna încerc să caut specificul, nuanţele unui personaj chiar dacă dv. credeţi că nu se deosebeşte cu nimic de ultimul pe care l-am interpretat. Dar am făcut roluri care să îmi aducă mie varietate şi variaţiuni, pe care probabil nu le-aţi văzut niciodată. Mă amuzam cum ştiam eu mai bine. Ceea ce găseam frustrant era când dădeam peste un rol, care – mi se părea mie – avea "carne" pe el şi filmul nu avea succes şi nici spectatori.
De pildă, "Where the Truth Lies/Aparenţe înşelătoare" (2005) şi "Trauma" (2004). Oricare ar fi motivele din cauza cărora filmele n-au dus-o pe roze, oricare le-ar fi fost slăbiciunile, au fost experienţe interesante şi distincte pentru mine, cum a fost cazul şi cu "Genova" şi "And When Did You Last See Your Father?/ Secretele tatălui meu". Eu am avut ce face la aceste filme, dar nu au fost văzute de publicul larg. Dacă e să fiu sincer, diferenţa dintre aceste lungmetraje şi "Discursul regelui" nu e că rolul din cel din urmă era cu mult superior, am mai avut partituri consistente, ci că lumea i-a dat atâta atenţie (râde). Ne puteţi spune mai multe despre relaţia dintre dv. şi Geoffrey Rush? Am lucrat împreună pe scenariu timp de ore şi ore şi ore, părea că nu se mai termină. Deşi lucram în Londra, familia mea a trebuit să-şi ia adio de la mine pentru trei luni. Şi cu Tom (Hooper, regizorul – n.r.) am intrat într-un soi de recluziune obsesivă şi workaholică, am explorat tot ce se putea explora, nelăsând nimic la voia întâmplării. Am făcut anatomia scenariului, i-am căutat resorturile umoristice, am căutat toate modurile în care puteam accelera progresia narativă.
Lucram extrem de multe ore pe zi, aşa îi place lui Tom, inclusiv sâmbǎta, în week-end eram deja epuizat, nu mai ştiam pe ce lume sunt. Dar nu mǎ duceam acasǎ. Rǎmâneam în trailerul meu , discutând încǎ multe ore cu Geoffrey despre ce vom filma mâine şi în cursul sǎptǎmânii. Iar duminica, dacǎ nu luam avionul ca sǎ merg sǎ promovez "Un om singur", venea Geoffrey în vizitǎ la mine, spre marea bucurie a familiei mele, şi repetam împreunǎ din nou.
A fost epuizant, dar şi antrenant! Şi ne-am apropiat. Râdeam mult împreunǎ. Ce vedeţi pe ecran este şi un ecou al simţului nostru al umorului. Noi doi ne cunoaştem de 15 ani, este extrem de uşor sǎ îl placi, este foarte, foarte amuzant, foarte, foarte deştept şi incredibil de perspicace în ceea ce priveşte aspectele mecanice ale muncii de actor. Existǎ "scurtǎturi" în fiecare meserie. La noi cred cǎ ai nevoie de un alt actor, care sǎ ştie sǎ îţi dea ceea ce îţi trebuie, sǎ îţi arate care sunt capcanele şi cum sǎ le eviţi. Geoffrey stǎpâneşte textul perfect.
A fost incitant sǎ lucrez cu el, ne fǎceam unul pe altul sǎ râdem enorm şi asta ne-a ajutat sǎ gǎsim relaţia pe care o vedeţi pe ecran. Din nefericire, a fost o filmare extrem de lungǎ din punct de vedere al duratei – peste trei luni. Iar Geoffrey trebuia sǎ termine de filmat totul în cinci sǎptǎmâni. M-am simţit abandonat: nu ştiam ce sǎ fac fǎrǎ sǎ am logopedul în aceeaşi camerǎ cu mine pentru cǎ relaţia dintre Bertie şi George era inima filmului! I-am dus dorul şi încǎ mai aveam mult de filmat. Noroc cǎ era Helena Bonham Carter, pe care o cunosc de multǎ vreme, aşa cǎ m-am concentrat asupra relaţiei dintre rege şi reginǎ şi am încercat sǎ nu mǎ gândesc la cea dintre Bertie şi George. Dar aceea o fǎcea pe ea foarte geloasǎ (Râde).
Dacǎ stau sǎ mǎ gândesc, mǎ frapeazǎ şi acum cât de amuzant gǎsesc oamenii "Discursul regelui". Da, am vrut sǎ aibǎ umor, dar nu ne-am gândit la el ca la o comedie. Am fost cu toţii şocaţi când am auzit hohotele de râs în timpul proiecţiilor. Era nevoie de umor pentru cǎ monarhul şi logopedul negociazǎ prin glume. Le e fricǎ de intimitate, aşa cǎ se şi protejeazǎ prin umor. Dar e totodatǎ şi un duel. Riscul cu "Discursul regelui" era sǎ vezi pe ecran un personaj care îşi plânge de milǎ. Nu voiam sǎ fie bietul bǎiat bogat. Este un om care se aflǎ în vârful ierarhiei sociale şi care încearcǎ sǎ te convingǎ cǎ viaţa lui este foarte grea. Şi ca sǎ obţii informaţii despre aceastǎ persoanǎ, trebuie sǎ existe nişte poveşti despre el, despre copilǎria lui, despre relaţia cu pǎrinţii. Dar nici nu vrei sǎ vezi o litanie de catastrofe, asta ţi-ar pune rǎbdarea la încercare. Aici intervine umorul.
Mi s-a pǎrut ciudat şi cred cǎ e o nedreptate cǎ George al VI-lea a fost "distribuit" în rolul fratelui plicticos. Era de fapt un prinţ extrem de carismatic, dar imaginea lui Edward a fost romanţatǎ, nu a lui. Am citit scrisorile lui George al VI-lea şi avea un excelent simţ al umorului, o ironie extrem de finǎ. Unele din replicile din film îi aparţin cu adevǎrat. Ultima replicǎ este chiar din jurnalul lui. Următorul dv. rol este în lungmetrajul "Tinker, Tailor, Soldier, Spy", în regia suedezului Tomas Alfredson, ecranizarea unei cărţi de John le Carré. E un rol la fel de bun ca acela din "Discursul regelui"? Nu seamănă deloc! Am acceptat să joc în acest film din cauza regizorului Tomas Alfredson, el a constituit motivaţia mea, pentru că mi-a plăcut la nebunie "Låt den rätte komma in/ Legături de sânge". "Tinker, Tailor, Soldier, Spy" e o piesă de ansamblu cu un scenariu grozav, are nişte roluri minunate, dar şi foarte, foarte multe personaje. Îmi doresc ca eu să fiu în centrul atenţiei, să îmi apropriez tot materialul despre personajul meu din carte, dar nu am cum, pentru că e o versiune de 90 de minute a unei poveşti extrem de dense.
De fapt, nu poţi să arunci decât o privire la personajul meu şi asta va fi provocarea: să conving spectatorul de complexitatea lui. Nu am atât de mult de jucat ca în "Discursul regelui". E o partitură interesantă, mă mulţumeşte, este perfectă pentru momentul de faţă, în care nu îmi doresc încă un rol – mamut.
Trebuie să promovez "Discursul regelui" prin festivaluri. Iar când lucram la "Discursul regelui" unul din cele mai mari obstacole a fost că aveam de promovat "Un om singur" în timp ce filmam la lungmetrajul lui Tom Hooper. Cum aveam o zi liberă, cum mă trezeam în avion: hai la New York, la premieră, treci înapoi în Anglia! Nu vreau să mai trec prin aşa ceva. E agreabil să ai un job aşteptându-te acasă după toată demenţa aceea, dar nu cred că aş mai putea suporta. Deja am programul plin.
Cât despre "Tinker, Tailor, Soldier, Spy", e minunat să faci parte dintr-un astfel de proiect în care nu duc tot greul pe umerii mei. <iframe title="YouTube video player" width="560" height="345" src="http://www.youtube.com/embed/pzI4D6dyp_o" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>