Geo Bogza a venit la o întâlnire cu publicul la Suceava în 1959, când eu locuiam cu părinţii şi fraţii mei în acel oraş şi eram elev în clasa a cincea.
Interesat de literatură mai mult decât de orice altceva, m-am dus cu entuziasm la întâlnire, nu înainte de a lua din biblioteca familiei o carte a lui Geo Bogza, pentru a-i cere un autograf.
Scriitorul (primul pe care îl vedeam în viaţa mea) mi s-a părut dezamăgitor de urât, în comparaţie cu... Eminescu. Înalt, deşirat, cu un cap ca de nagâţ, vorbea pe un ton umil-solemn despre „fraţii noştri din Răsărit”, prosternându-se parcă în faţa unor zei.
După terminarea prelegerii, m-am înghesuit şi eu să capăt un autograf şi l-am obţinut. Pe prima pagină a cărţii, Geo Bogza scrisese cu litere lăbărţate „Trăiască lupta pentru pace!” N-am înţeles deloc, cu mintea mea de atunci, cum poate să trăiască o luptă. Dar şi mai mare a fost deziluzia când, stând de vorbă cu alţi deţinători de autografe de la nepreţuitul nostru musafir, am aflat că tuturor le scrisese „Trăiască lupta pentru pace!
” * * *
Au trecut anii. Ca student (la Facultatea de Limba și Literatura Română din București), citind presa literară a epocii și frecventând bibliotecile, mi-am făcut o idee mai clară despre Geo Bogza. Ajunsese un pontif al lumii literare, iar eu știam câte ceva despre momentele din biografia sa care îi asiguraseră ascensiunea.
În 1937, Geo Bogza (născut la 6 februarie 1908 la Ploieşti) se află în Spania, pe coasta bască şi scrie despre războiul civil articole prorepublicane, ca reporter special al revistei Lumea românească. Între 1941-1944 se abţine să facă gazetărie, în semn de protest (aşa va explica ulterior) faţă de ascensiunea dreptei în politica României. Aceste elemente biografice, exhibate oportun, îi asigură în perioada de după război un profitabil statut de luptător antifascist.
În 1945, scriitorul se relansează ca gazetar, colaborând întâi la Victoria, iar după aceea şi la Scânteia şi România liberă, ziare aflate în slujba partidului comunist şi implicit a ocupanţilor sovietici. În 1948 devine membru corespondent al Academiei RPR, în 1952 – deputat în Marea Adunare Naţională. După volumul de reportaje apologetice Meridiane sovietice publicat în 1953, poziţia sa politică se consolidează. În 1955 este ales membru activ al Academiei RPR şi membru în biroul Consiliului Naţional pentru Apărarea Păcii. Cariera lui de deputat continuă pe parcursul mai multor legislaturi, cu succesul în alegeri asigurat. Este perioada în care avangardistul de altădată, transformat în persoană oficială, este păzit de poliţia secretă la întâlnirile cu cititorii, iar pe cărţile pe care le oferă cu autograf obişnuieşte să scrie: „Trăiască lupta pentru pace!”.
Ca deputat în Marea Adunare Naţională şi, din 1958, ca membru în Consiliul Mondial al Păcii, Geo Bogza călătoreşte în Iugoslavia, Cehoslovacia, RDG, Polonia, URSS, Bulgaria, Grecia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Italia, Elveţia, Franţa, Anglia, SUA, Cuba, China, Japonia, India, Ceylon, Egipt. Începând din 15 noiembrie 1966 publică în fiecare vineri, în săptămânalul Contemporanul, câte o tabletă (în spaţiul tipografic rezervat înainte lui G. Călinescu).
În 1971 primeşte titlul de Erou al Muncii Socialiste. Treptat, însă, se retrage din viaţa publică. Se ocupă cu o stăruinţă de caligraf de revizuirea şi reeditarea operei sale. Aproape singura lui legătură cu lumea rămâne tableta săptămânală, transferată între timp în revista România literară. În micul dreptunghi care-i este pus la dispoziţie celebrează aniversările marilor scriitori sau apariţia ghioceilor primăvara, dar (fapt surprinzător) nu ezită nici să facă aluzii la lipsa de libertate din România, la existenţa dictaturii, la promovarea sistematică a mediocrităţii de către regimul comunist etc.
* * *
Începând să scriu sistematic critică literară (în 1970) l-am redescoperit pe Geo Bogza, care mi s-a părut un scriitor valoros, în ciuda pactului rușinos pe care îl făcuse în primii ani de după război cu autorităţile comuniste. În opera sa era nu numai grandilocvenţă, ci şi grandoare.
În 1980, după ce i-am dedicat un articol, Geo Bogza m-a invitat la el acasă. Acolo m-a tratat cu mandarine, pe care mi le-a cojit una după alta şi mi le-a oferit ceremonios, gest delicat şi tandru (deși teatral), greu de uitat.
Apoi mi-a povestit că şi în acel an, la 15 ianuarie, reuşise să-l sărbătorească pe Eminescu împodobindu-i statuia din faţa Ateneului (operă a sculptorului Gheorghe Anghel) cu o ghirlandă de flori. Mi-am zis, în sinea mea, că nu e de bun gust să agăţi de gâtul unei statui, teoretic veşnică, o podoabă efemeră. Era ca şi cum i-ai fi pus pe cap o pălărie.
Ce mult m-am înşelat! După ce am ieşit de la Geo Bogza, m-am dus să văd şi eu monumentul (era pe 17 ianuarie) şi m-am simţit fermecat. Statuia lui Eminescu, cu largul colier de flori, încă neofilite, atârnând până la soclu şi având drept fundal – privită de jos în sus – cerul, ilustra ideea însăşi de geniu, atras de depărtări astrale şi sărbătorit de oameni.