Totul a început cu un anunţ apărut în ziarul Times and Mirror din Bristol: „Se caută o doamnă respectabilă care să adopte un copil mic.” Anunţul fusese dat de Evelina Marmon, o barmaniţă de 25 de ani.
Cu două luni înainte, în ianuarie 1896, Evelina dăduse naştere unei fetiţe pe nume Doris. Neputând să acopere cheltuielile cu hrana şi îmbrăcămintea bebeluşului, părăsită fiind de bărbatul care o lăsase însărcinată, Evelina nu avea de ales: trebuia să-şi dea copilul spre adopție – își începe povestirea scriitorul Giles Milton („Când Hitler a luat cocaină și Lenin și-a pierdut creierul. Din culisele istoriei”, Editura Corint, 2018).
10 lire pentru un bebeluș
Recitindu-şi anunţul publicat în ziar, pe aceeaşi pagină a dat peste un altul: „Cuplu căsătorit fără familie dorește să adopte copil sănătos, casă frumoasă la ţară. Preț, 10 £.”
Familiile care adoptau copii nu erau ceva neobişnuit în epoca victoriană. Sarcinile nedorite şi sărăcia dăduseră naștere unei veritabile industrii a adopției, mii de copii ilegitimi fiind dați, discret, în grija unor familii miloase. Mama copilului plătea o taxă – achitată integral sau în rate lunare – şi, în schimb, scăpa de stigmatul de a avea un copil din flori.
Citind anunţul, blonda și exuberanta Evelina a simţit că, în sfârşit, a dat norocul peste ea. I-a scris imediat femeii – o oarecare doamnă Harding, care locuia în Reading, pe Oxford Road – cerând mai multe informaţii. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat: „Aş fi foarte fericită să am o fetiţă mică şi scumpă, pe care să o cresc şi să o consider a mea.”
Casa cu livadă
Doamna Harding dădea mai multe amănunte şi despre dragostea ei pentru copii: „Suntem oameni modeşti, cu o stare mulţumitoare. Nu vreau un copil de dragul banilor, ci pentru tovărăşie şi tihna căminului. Eu şi soţul meu îndrăgim tare mult copiii, dar nu avem unul al nostru. La mine, un copil va găsi un cămin bun şi o dragoste de mamă.”
Evelina era nespus de încântată; scrisoarea doamnei Harding era răspunsul la toate rugăciunile ei. Aceasta îi descrisese până şi minunata casă în care locuia cu soţul ei, una cu grădină mare şi livadă. Era locul perfect în care să creşti un copil – continuă relatarea scriitorului Giles Milton.
Un singur lucru a făcut-o pe Evelina să şovăie o clipă. Doamna Harding spunea că nu acceptă o sumă săptămânală pentru îngrijirea micuţei Doris, preferând plata integrală a sumei de 10 £. Spunea că îşi asumă ea întreaga responsabilitate şi că Evelina nu va mai trebui să-şi facă griji pentru copilul ei ilegitim.
Tânăra era puţin neliniştită. Ca orice mamă, ideea că se va despărţi pentru totdeauna de copilul ei îi provoca o mare durere. Dar situaţia în care se găsea era disperată, aşa că a acceptat condiţiile doamnei Harding. O săptămână mai târziu, doamna Harding sosea la Cheltenham să o ia pe micuţa Doris.
O doamnă cu înfățișare aspră
Pentru Evelina, a fost o surpriză foarte neplăcută. Ea se aşteptase ca femeia să fie tânără şi afectuoasă. În schimb, aceasta s-a dovedit a fi o doamnă în vârstă, cu înfățișare aspră.
S-a mai liniştit puţin văzând modul drăgăstos în care doamna Harding a luat-o în braţe pe Doris, pe care a învelit-o strâns într-un şal, zicând că se teme de răcoarea serii. După ce au mai stat de vorbă despre minunatul cămin în care va creşte fetiţa, doamna Harding s-a pregătit de plecare. Evelina şi-a luat rămas-bun, vărsând în tăcere o lacrimă.
Peste câteva zile, tânăra i-a scris doamnei Harding, cerându-i veşti despre Doris. Spre uşurarea ei, a aflat că totul era în ordine. Acestea au fost însă ultimele veşti pe care le-a primit despre copil. Toate scrisorile ei ulterioare au rămas fără răspuns, dintr-un motiv cât se poate de întemeiat – micuţa Doris murise.
Omora copii pe bani!
Mult mai târziu, s-a aflat sinistra poveste, care a şocat şi a dezgustat societatea victoriană. Doamna Harding nu era cine pretindea a fi; în realitate, ea se numea Amelia Dyer. Dându-se drept femeie dornică să înfieze, femeia lua copii din flori (contra unei sume considerabile) şi îi omora – adaugă Giles Milton.
Pe micuţa Doris, Amelia nu a dus-o în Reading, aşa cum promisese, ci direct pe Mayo Road, în Willesden, unde locuia fiica ei. În camera de la etaj, Dyer a înfăşurat o bandă pentru tivit în jurul gâtului fetiţei, strangulând-o treptat.
I-a amanetat hăinuţele, câştigând astfel câţiva şilingi, după care i-a înfăşurat cadavrul într-un şervet. A doua zi dimineaţă, a mai luat un copil, un băieţel în vârstă de un an şi o lună, pe nume Harry Simmons. Şi acesta a fost strangulat.
Bebelușii, aruncați în Tamisa
În seara zilei următoare, Dyer a îndesat cele două cadavre într-o geantă de voiaj veche, pe care a azvârlit-o într-un loc pustiu de lângă stăvilarul de la Caversham Lock. Femeia nu şi-a dat seama că geanta nu s-a scufundat. Şi nici că poliţia era deja cu ochii pe ea.
La câteva zile după uciderea lui Doris, nu departe de Reading, poliţiştii au pescuit din Tamisa un pachet. Când l-au desfăcut, au găsit în el rămăşiţele pământești ale unui bebeluş. Din fericire, au găsit şi resturile murdare ale unei etichete. În urma unei anchete minuțioase, poliţiştii au pus-o sub urmărire pe Amelia Dyer.
Bănuind că aceasta ucidea copii mici, poliția a cercetat cu multă atenție o porţiune a fluviului Tamisa. Poliţiştii au scos din apă cadavrele a trei copii mici, apoi şi geanta în care se găseau rămăşiţele pământești ale lui Doris Marmon şi Harry Simmons.
400 de copii uciși?
În a treia săptămână din mai, Amelia Dyer a fost trimisă în judecată pentru crimă. Femeia a pledat vinovat într-unul dintre cazuri – uciderea lui Doris – şi a invocat nebunia drept circumstanţă atenuantă, pretenție care i-a fost respinsă pe loc.
Juriul a dat verdictul în numai patru minute şi jumătate, găsind-o vinovată pe Amelia Dyer. Aceasta a fost spânzurată două săptămâni mai târziu, însă fiica ei, spre surprinderea multora, a scăpat de judecată.
Poliţia nu a aflat niciodată câte victime a făcut Amelia Dyer, însă luându-ne după bogata colecţie de hăinuţe şi scrisori descoperite în casa ei, au fost mult mai multe. Dacă s-ar adeveri că a omorât peste 400 de copii, cum s-a zvonit, Amelia Dyer ar deveni cea mai prolifică criminală în serie din istorie – a opinat Giles Milton.