Informațiile de interes public au ajuns documente strict secrete, ținute sub șapte lacăte. Editorial de Cora Muntean

Informațiile de interes public au ajuns documente strict secrete, ținute sub șapte lacăte. Editorial de Cora Muntean

Pentru un jurnalist onest, care vrea să informeze corect opinia publică, accesul la informații devine o luptă pe viață și pe moarte, pe timp pierdut și nervi care îl aduc în pragul apoplexiei. Jurnalistul român care vrea informațiile de la instituțiile românești. Pentru că jurnalistul român, care vrea să obțină informații de la instituții guvernamentale și neguvernamentale din alte țări, chiar le obține. Fără rugăminți, lacrimi, nervi, disperare. Pur și simplu. Vă voi da câteva exemple personale. Și într-un caz, și în altul.

Se zvonea că ministrul de Externe al Austriei, Karin Kneissl, vine în România. Am trimis un e-mail la Ministerul de Externe din Austria și în mai puțin de o oră am aflat nu doar că va face această vizită, ci și programul doamnei. Nu mi-au trimis un mesaj în care să îmi ceară copie după legitimație, cazier și amprente. A fost suficient că am trimis de pe adresa oficială a Evenimentului Zilei. Dar nu numele ziarului a fost motivul pentru care au răspuns, cred că răspundeau oricărei publicații.

Cu Comisia Europeană deja sunt în relații foarte bune din punct de vedere epistolar. Îmi răspund prompt și dau informații. Mi s-a întâmplat să scriu mai multor birouri de presă din CE deoarece nu știam în competența cărei instituții intră. Am avut surpriza ca, după două săptămâni, după ce primisem răspuns, să-mi scrie și un alt ofițer de presă. Mesajul era: „Dragă Cora, te rog să mă scuzi pentru răspunsul întârziat, dar am fost în vacanță. Am aflat că ți-a răspuns colegul meu”.

Nu vă voi explica eu concluziile, le trageți singuri.

Ne puteți urmări și pe Google News

Așa mi s-a întâmplat și cu Guvernul Ungariei, mi-au răspuns prompt.

Vă voi vorbi și despre o experiență recentă, cu Casa Regală din Spania, că tot merge premierul astăzi în vizită. Luni, un coleg de la Externe a citit pe site-ul Casei Regale despre audiența pe care Regele Felipe o acordă premierului Viorica Dăncilă. Am sunat repede la Guvern. Purtătorul de cuvânt nu a răspuns la telefon. Am sunat la consiliera premierului. Ne-a spus că Biroul de presă se ocupă. Am trimis un e-mail Biroului de presă. Nici până în ziua de azi nu a răspuns. Cum nu a răspuns nici la întrebările despre aplicarea legii de combatere a ambroziei, pe care le-am trimis ieri. Am sunat la Ministerul de Externe. Al nostru. Ne-au trimis tot la Guvern. Glumeam cu colegii și ne întrebam dacă nu cumva a fost spart contul Casei Regale spaniole și face cineva glume pe seama premierului nostru. Pentru că, să obții o audiență la Felipe al VI-lea, să ai ocazia să te fotografiezi cu preafrumoasa Letizia și să nu te lauzi cu asta nici măcar pe contul de Facebook, să nu le dai peste nas cu acest succes inamicilor asta e de neînțeles. Da, știu în țară e freamăt și încă se aud cum șuieră iataganele în partidul doamnei ministru, dar și întâlnirea cu regele e importantă. Chiar și numai pentru faptul că în Spania trăiesc un milion de români.

Mi-a venit ideea să sunăm la Casa Regală a Spaniei. Casa Regală a Spaniei răspunde la telefon. Confirmă ceea ce scrie pe site, ne dă o adresă de e-mail și ne roagă să punem întrebările. Fără să ne ceară să ne acredităm, fără să ne spună că termenul legal de răspuns este de 30 de zile. Ne răspunde la e-mail în două ore. Ne dă informații complete în ceea ce-i privește și ne indică o altă sursă de unde putem afla mai multe amănunte. Știu foarte bine de ce trebuie trimis un email. Pentru că nimeni nu răspunde de capul lui, trebuie să obțină o avizare. Cu avizarea, revin la noi. De aici pornește totul. Pentru că, deși comunicatorii din instituții sunt, majoritatea, foști jurnaliști, nu mai vor să știe cum e situația: că știrea trebuie dată acum și acum ai nevoie de informație! De care ai nevoie nu pentru a-ți satisface o curiozitate personală, ci pentru a informa corect opinia publică. Deși fiecare instituție are departament de comunicare, nu dă doi bani pe comunicare. În multe dintre aceste „cuiburi”, bine plătite, și-au găsit loc pilele. Și aici vorbim de copiii cuiva, nepoatele și, în special, amantele. Șefii angajează oameni doar ca tampon între ei și presă și nu le lasă libertatea de a răspunde liber, ci vor să vadă și să controleze totul.

Ilustrez toată situația cu un exemplu personal. Anul trecut eram în secretariatul unui minister. Voiam să lucrez pentru Guvern și acum îi mulțumesc lui Dumnezu că nu am reușit. A intrat o domnișoară, îmbrăcată de am crezut că vine direct din club. Șefa de cabinet i-a spus că domnul ministru e ocupat.

„Întreabă una de la ziar ceva și nu știu ce să-i spun”, a replicat ea. S-a trântit bosumflată pe un fotoliu, a stat ce a stat pe telefon, s-a ridicat și a decis: „Eu nu am timp să stau după tâmpita aia” și a ieșit. „Tâmpita” stătea probabil la birou și aștepta un răspuns cu care să completeze articolul. Să informeze corect publicul.