Robert-Francois Damiens fu cuprins de-o exaltare cu totul deosebită, o exaltare ce-şi avea originea zice-se în sângele lui prea înflăcărat, şi găsi un prilej minunat, întru stimularea avântului său tineresc, în cunoaşterea adâncă a nemulţumirilor obşteşti.
El se crezu chemat să joace un rol hotărâtor în soarta Franței anului 1757.
Miercuri, 5 Ianuarie, pe la orele două, se îmbracă şi ieși pe străzile Parisului.
Ceasul atentatului se apropie. Era un ger năpraznic: peste vestmintele obişnuite, Damiens se acoperise cu o redingotă vătuită.
În buzunar îşi puse pumnalul, un cuţit cu resort, care într’o parte avea o lamă lungă şi ascuţită, iar în cealaltă un briceag, lung de aproape patru degete.
Timp de aproape o jumătate de oră cutreeră curţile castelului din Versailles.
Ludovic al XV-lea care se inpapoiase în după amiaza aceia dela Trianon, se pregătea să-şi facă intrarea în palat. Erau ceasurile cinci şi trei sferturi. Regele apare, sprijinit de contele de Brienne şi de marchizul de Beringhen.
Damiens îşi croeşte drum prin zidul soldaţilor de gardă; izbeşte in trecere pe Dauphin şi ducele d’Ayen, căpitanul corpului de gardă, se opreşte drept în faţa regelui, îl loveşte fulgerător cu pumnalul pe care-l pune apoi în buzunar şi rămâne locului, nemişcat, cu pălăria pe cap.
Dacă ar fi avut prezenţa de spirit să-şi scoată pălăria, ca toată lumea strânsă acolo şi s’ar fi strecurat fără grabă printre gloata curtenilor, cari nu se îngrijeau decât să se înfăşure mai bine în hainele lor, poate că ar fi scăpat.
Regele simţindu-se atins, striga:
— Am fost atins cu pumnaIul, după care, trecându-şi mâna pe sub haină şi scoţând-o mânjită de sânge, adaose :
— Sunt rănit! Acesta-i omul care m'a lovit; să fie arestat, dar să nu i se facă nici un rău!
Damiens fu arestat pe loc. Dimineaţa, în revărsatul zorilor medicii examinează rana cu luare-aminte şi... ce văd? O simplă sgârietură care „în nici un caz nu l-ar fi împiedicat pe un particular oarecare să-şi întrerupă ocupaţiile zilnice.
Îndată după arestare, Damiens a fost condus în sala corpului de gardă. Acolo, a fost desbrăcat şi asupră-i s’a găsit cuţitul cu două lame: acela în formă de briceag de care se servise; dar, cum avusese timp să-l şteargă, nu se mai găsi pe el nici o urmă de sânge.
Crima fiind săvârşită în palatul regal, Primului procuror îi incumbă sarcina ca să înceapă procedura.
Aşadar, Damiens e dat în seama acestuia, care, nădăjduind că-i va smulge mărturisiri preţioase, porunci să fie aşezat în faţa unui jăratec imens, înţepenindu-i-se gleznele în cleşti înroşite în foc.
Această primă încercare nu dădu nici un rezultat; fu transportat la închisoare unde procurorul-supleant îl supuse unui alt interogatoriu.
După două zile dela crimă, Damiens scrise regelui. Scrisoarea aceasta aparţine istoriei. Iată câteva extrase:
„Sire, sunt adânc mâhnit că am avut nenorocirea să mă apropii de Majestatea Voastră; dar dacă nu veţi asculta de păsul poporului, mai curând decât și-ar închipui oricine, Majestatea Voastră, Augustul fiu și alte câteva persoane appropriate vor pieri.
Și va fi dureros ca un prinț atât de bun, cu toată deosebita atenţie ce-o poartă corpului eclesiastic — căruia îi acordă toată încrederea — să nu fie s igu r de viaţa sa!...
Iar dacă M. Voastră nu binevoeşte să se îndure de acest popor, redându-I dreptul să-și oficieze vehicle rituri religioase la îngroparea morților, repet că viața Voastră nu mai e în siguranță.
Arhiepiscopul Parisului este cauza tuturor acestor tulburări, deoarece refuză să dea preoților vechea deslegare”.
În noaptea de 17 spre 18 avu loc transferarea lui Damiens de la Versailles la Conciergerie.
Ca să-l împiedice de a-şi sdrobi capul de pereţi, supraveghetorii l-au aşezat într’un hamac, care-i servia şi de pat!
Un hamac! Iată-i descrierea sumară :
La o distanţă de aproape trei picioare de zid, pe o estradă ridicată cam la două palme de-asupra duşumelii, un fel de ramă, căptuşită cu perini de jur împrejur, sprijinia faimosul hamac; dosul, deasemenea căpuşit cu perini, putea să fie ridicat sau coborît cu ajutorul unei pârghii de lemn sau de fier, pentru o cât mai deplină tihnă a arestatului.
Acolo Damiens fu legat într’o plasă de curele, late de două degete şi jumătate.
Curelele acestea care îi ţineau umerii în nemişcare, erau legate, la rându-le, de nişte inele fixate în duşumea.
Alte două curele îi înţepeniau braţele, se încrucişau pe piept, printr’o îmbinare ingenioasă, apoi încleştau antebraţele şi mâinile, cărora nu le lăsau decât libertatea de a se mişca spre gură.
Ca şi curelele ce-i încercuiau umerii, acestea erau fixate în duşumea, prin mai multe inele.
Coapsele erau legate după aceleaşi principii.
În sfârşit, — trebue să râdem de această precauţiune umanitară! — se aşezase într’adins sub braţele şi sub palmele prizonierului, un covor lat de piele, pentru ca acestea să nu contacteze nici o căldură inflamatorie sau jupuitură.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric