Principesa Charlotte de Monaco a suferit în vara lui 1933 un accident de automobil pe când călătorea cu iubitul ei, frumosul nobil italian marchizul Strozzi, motiv pentru presă s-o ia din nou în cătare.
Iată ce relata Realitatea Ilustrată din 17 august 1933:
„Acesta e cel mai recent eveniment din aventuroasa viaţa a principesei moştenitoare a Monacului, care nu de mult a cerut tatălui său sa-i dea voie să renunţe la titlul şi situaţia sa, pentru a se retrage în viaţa simplă şi liberă a burghezimei.
Dacă cercetăm puţin trecutul acestei principese, vedem că e fructul unei căsătorii morganatice a actualului principe domnitor, cu o spalatoreasă din oraşul algerian Constantin. După câţiva ani de convieţuire, prinţul a fost obligat să-şi părăsească soţia.
Până în momentul când fetiţa născută din această legătură împlini zece ani, modesta spălătoreasă scrise regulat augustului său soţ, ţinându-1 la curent cu viaţa copilei şi cu nevoile ei. Într’o zi însă, Charlotte, care plecase prin oraş pentru a distribui pe la clienţi rufele spălate de mama sa, dispăru fără urmă.
„Dragul meu”, scrise atunci disperată mama, princiarului soţ: „Am sa-ţi dau o veste groaznică: Fiica ta a fost răpită”.
La care primi următorul răspuns: „E mai puțin groaznică decât îţi închipui. Fetiţa se află la mine”._
Bătrânul prinţ Albert, bunicul ei care acum e mort, o declară fiică legitimă și când prinţul Louis, fiul acestuia, se urcă pe tron, o proclamă prinţesă moştenitoare.
Acum i-a trimis următoarea scrisoare tatălui său:
„Mă adresez ţie în calitate de Prinţ şi de cap al familiei pentru a-ţi cere libertatea de-a duce de acum o viață pașnică și simplă.
Capului care exercită o autoritate supremă asupra familiei îi cer, pentru motive al căror caracter a fost recunoscut acum trei ani, ca în conformitate cu statutele acestei familii domnitoare, să pronunţe imediat desfacerea legăturei mele conjugale, prin divorţ.
Sper că dând familiei şi ţărei doi copii, cari sunt legitima speranţă a dinastiei, mi-am făcut pe deplin datoria şi nu voi mai fi condamnată, din interese de stat, să rămân în lanţurile unei căsătorii contrară sentimentelor mele”.
Părintele a fost foarte afectat de acest demers, dar a trebuit să accepte.
Nu poţi sili pe nimeni să fie prinţesă, şi apoi dânsul cunoştea adevăratul motiv al acestui act: dragostea.
După ce constată că nu se potrivia câtuşi de puţin cu soţul său, contele Pierre de Polignac, de care s’a plâns chiar în cursul lunei sale de miere, spunând că avea „o inimă de piatră” prinţesa a avut succesiv două aventuri amoroase.
Întâi a fost doctorul Pierre Dalmazzo, căruia cercurile politice franceze nu i-au dat nici o importanţă, pentru că era un om cu totul lipsit de însemnătate politică.
Noua dragoste a prinţesei e însă marchizul italian Strozzi, care printr’o oarecare manevră politică ar putea să dea Italiei drepturi asupra minusculului principat de pe coasta Mediteranei.
Franţa s’a cam încruntat în faţa unor asemenea perspective şi a comunicat Charlottei că se impunea să aleagă între tron şi marchiz.
Marchizul de Strozzi e căsătorit, dar faptul acesta nu contează de vreme ce trăim într’o epocă de recorduri în materie de divorţ”.
Charlotte nu a obținut de la tatăl său decât divorțul.
Abia la 30 mai 1944, cu o zi înainte ca fiul ei să împlinească 21 de ani și în deplin acord cu tatăl ei, Charlotte a renunțat și a cedat drepturile ei la succesiunea tronului fiului ei Rainier.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric