Miercuri, 30 iulie 2014, așteptarea a luat sfârșit, emoțiile și incertitudinile s-au risipit ca un fum, secretul lui Polichinelle a fost aflat de toată lumea: Victor Ponta și-a anunțat oficial candidatura la funcția de Președinte al României.
Locul ales pentru marele anunț a fost Craiova, capitala istorică a unei Oltenii răvășite ieri de furia apelor dezlănțuite. Probabil, dacă ar fi fost întrebat care ar fi fost cel mai nefericit moment și cel mai nerecomandabil loc pentru anunțarea candidaturii la funcția supremă în stat, chiar și cel mai novice angajat al vreunei firme de PR, ar fi răspuns, fără să clipească: „miercuri 30 iulie 2014, la Craiova”. Până și liderii opoziției (Cristian Preda, de pildă), au lansat apeluri către premier să renunțe la momentul festiv într-un moment în care România se confrunta cu o calamitate naturală de mari proporții, pentru că, prin gestul său imatur, Victor Ponta pune sub semntul îndoielii nivelul de responsabilitate al întregii clase politice românești.
Contrastele puse în evidență miercuri, în emisiunile de știri ale televiziunilor, au fost de domeniul grotescului. De o parte, puhoaie de ape și noroi năpustite cu furie peste oameni și case în ruină, acoperișuri plutind în derivă, locuințe din care nu mai rămăsese decât un zid, oameni urlându-și deznădejea la cer. De cealaltă parte, câțiva kilometri mai la sud, cadrul festiv, luminos, cvasi-monden, al lansării prezidențiabilului, optimism, glumițe din vârful buzelor, zâmbete libidinoase și observații imbecile, în ton cu specificul acelei zile ieșite din comun :„Dumnezeu așază lucrurile (...) și mi-am lansat deja candidatura la Novaci, la Bengești” (localitățile distruse de ape –n.m.), alături de oamenii care reprezintă România adevărată” (Victor Ponta); „Se spune că apa la români aduce noroc” (Mihnea Costoiu); „Sunt foarte încărcat pozitiv pentru că am fost cu Victor Ponta în câteva comune afectate de inundații” (Liviu Dragnea). O convingătoare demonstrație în direct de cinism, lipsă de empatie, dispreț, indiferență, inadecvare structurală la dramele reale ale locuitorilor acestei țări. Inclusiv Nicolae Ceaușescu știa mult mai bine să se arate solidar cu populația năpăstuită de calamități naturale și imaginile cu figura sa gravă, îngrijorată, atentă, printre ruinele cutremurului din 1977 sau de la diversele inundații rămân în memorie. Or, toată atmosfera festivă de la lansarea candidaturii lui Victor Ponta, cu premierul vesel, tonic, optimist, vorbind relaxat în cămașă, a scos în evidență prăpastia existentă între agenda politicianului Victor Ponta și cea a românilor reali și a dramelor lor cotidiene. Sunt convins că opoziția va valorifica așa cum trebuie uluitoarele imagini ale zilei de miercuri și că ele vor deveni pentru multă vreme obsesia lui Victor Ponta.
Schimbând ceea ce este de schimbat, se poate spune că organizarea festivității de lansare a candidaturii lui Victor Ponta la Președinția României are cam aceeași semnificație ca mitingul organizat de Nicolae Ceaușescu în ziua de 21 decembrie 1989. Este începutul sfârșitului. Pentru că, odată cu previzibila sa înfrângere în alegerile din toamnă (am arătat în articolul de săptămâna trecută că șansele sale de a câștiga alegerile sunt insignifiante) și cariera sa în PSD poate fi considerată încheiată. Sunt, la nivelul partidului de guvernământ destui oameni serioși, deranjați de epopeea revoluționară fără sfârșit a lui Victor Ponta, de dublul său discurs și de minciunile rulate în flux continuu, de atacurile voalate sau deschise la adresa libertății justiției, în numele unor cercuri dubioase de influență. Suntem, totuși, un stat al Uniunii Europene în secolul XXI și PSD, ca unic reprezentant al social-democrației românești are nevoie de o altă față: modernă, luminoasă, europeană, în ton cu vremurile.
Cum suportă oamenii serioși din PSD ubuesca „dictatură” a lui Victor Ponta fără să reacționeze la cele mai fanteziste inițiative ale acestuia? Ce îi conferă astăzi puterea absolută în partid în condițiile în care cu un singur „nu”, oamenii responsabili ar putea să răstoarne cursul lucrurilor? Mecanismul puterii, pe care prietenul lui Montaigne, Étienne de La Boétie, l-a evidențiat într-o carte manifest, publicată în secolul al XVI-lea, Discurs despre servitutea voluntară. În ea demonstrează că nu marile armate, (forțele de represiune, în zilele noastre) sunt cele care apără un „tiran” ci patru-cinci oameni care stau aproape de urechea sa, i-au fost complici în marile fărădelegi și companioni de plăceri, îi știu aventurile galante și gândurile cele mai intime. Tiranul îi copleșește cu toate onorurile și privilegiile materiale posibile și ei știu că bunăstarea lor este indestructibil legată de existența „tiranului”. De aceea îl vor apăra, la nevoie, cu prețul vieții lor. Cei cinci țin în subordinea lor directă alți cinci mii pe care îi ridică în funcții, îi fac guvernatori de provincii, stăpâni peste banul public, le încurajează avariția și cruzimea îi determină să comită atâta rău încât menținerea lor în pozițiile privilegiate să depindă în totalitate de protectorii de la vârful puterii, singurii care îi pot scăpa de rigorile legilor. Aceștia, la rândul lor multiplică lanțul dependențelor până la nivel de sute de mii sau milioane de adepți cărora le oferă privilegii din ce în ce mai puține, până la nivelul a ceea ce astăzi ar fi menținerea unui loc de muncă sau faimoasele pungi de campanie cu făină și ulei. Înlăturarea „tiranului” fie printr-o forță venită din exterior fie prin trădarea unuia dintre cei cinci apropiați duce la reconfigurarea jocului. Firește, nu mai suntem în secolul al XVI-lea dar „regula jocului” este mereu actuală.
În vara anului 2012, românii au fost chemați la un referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. Președintele nu a putut fi demis pentru că la vot s-au prezentat mai puțin de 50% dintre românii cu drept de vot (cu tot cu fraudele de tot felul pentru care unii se află în închisoare și cu prețiosul aport al morților din cimitirele din sudul țării). Nici măcar cei care au fost prezenți la vot, nu s-au pronunțat toți pentru demitere. Întregul profil politic al lui Victor Ponta a fost construit ca antiteză la Traian Băsescu. Eu sau Băsescu sunt, din punctul său de vedere singurele opțiuni politice funcționale în România. Pe fondul acestei dihotomii, în condițiile în care Traian Băsescu nu va mai candida, turul 2 al alegerilor prezidențiale din această toamnă se va transforma, practic, într-un nou referendum, de această dată pentru confirmarea sau demiterea lui Victor Ponta. Toată lumea știe cine este Victor Ponta, care îi sunt calitățile (?) și defectele, ce poate el să ofere României și românilor. De aceea, singurul lucru pe care trebuie să-l facă alegătorii, inclusiv membrii PSD care poate și-au imaginat altfel o guvernare socialistă, este să-i privească poza cu atenție și să se întrebe sincer: „România ar avea de câștigat sau de pierdut cu un asemenea președinte?” Sunt convins că opoziția nu va rata șansa de a juca așa cum trebuie cartea nesperată a referendumului pentru demiterea lui Victor Ponta!