În casa lui Adrian Păunescu de pe strada Dionisie Lupu, plină mereu de membrii numeroasei sale familii, de prieteni, de instalatori și menajere, de necunoscuți veniți în vizită, era în 1986 o permanentă agitație, tonică, nu stresantă.
Adrian Păunescu oferea un continuu spectacol al personalității lui: compunea versuri (dictându-le tinerei și frumoasei lui soții, Carmen), recita versuri mai vechi de-ale sale, citea cu glas tare sau reproducea din memorie textele altora (poezie sau proză), asculta cântece interpretate de folkiști, urmărea emisiuni TV și le comenta cu glas tare, traducea pe loc din engleză știrile de la BBC, ținea discursuri incendiare, vorbea la telefon la scenă deschisă (uneori comutând aparatul pe difuzor, ca să poată fi auzite și replicile interlocutorului), juca șah, „mimă” și orice alt joc i se propunea (în afară de fotbal, deși nu-i era deloc străin!), dădea replici de un umor nebun, prezida banchete, făcea daruri.
De multe ori îl striga cu o voce tunătoare pe fiul lui, Andrei, care cobora somnoros și fără chef de la etaj, și îi cerea să cânte, acompaniindu-se la chitară, un cântec recent (de obicei, un text de Adrian Păunescu pus pe muzică de Andrei Păunescu). Andrei era pe atunci un adolescent mereu nedormit, depășit de tumultuoasa viață boemă din casa tatălui său (de fapt o combinație de viață boemă și prosperitate cum n-am mai întâlnit la nimeni). Vorbea puțin și sobru și ne studia pe toți cu o privire pătrunzătoare. Ținea și un jurnal pe care l-a publicat ulterior și din paginile căruia am înțeles că nu-i păream niște maturi caraghioși, cum crezusem. Dimpotrivă, ne simpatiza și chiar ne admira. Iar pe tatăl lui îl idolatriza, îndeplinindu- i tăcut toate solicitările.
La 16 ani a devenit tatăl unei fetițe care, la rândul ei, a făcut la 16 ani un copil, astfel încât Andrei a dobândit statutul de bunic la 32 de ani! Se dovedea a fi precoce și prolific ca și tatăl lui. S-a remarcat încă de pe atunci ca desenator; caricaturile lui, de un umor absurd, cu tentă macabră, ne înfiorau pe toți, dar ne și amuzau. S-a format, sub presiunea împrejurărilor, și ca interpret de muzică folk. A compus numeroase melodii și a început să scrie el însuși versuri. S-a lansat și în publicistică, luptând ca un don Quijote împotriva armatelor de agramați care schimonosesc limba română.
Uimitor, cu totul ieșit din comun este faptul că, în ceea ce face, Andrei Păunescu nu îl imită pe tatăl său. Copilul nu are exuberanța celui care i-a dat viață, dar are o energie calmă, o ironie tăioasă și precisă ca laserul și un bun-gust desăvârșit care fac din el un artist adevărat.
L-am văzut de curând la Mangalia, într-o fierbinte seară de august, susținând de unul singur un concert în piața publică din fața Casei de Cultură. Înalt, zvelt și cu o chitară în mână, interpreta cântecele lui și cântecele altora cu o încredere nedezmințită în comunicarea cu publicul. Se auzeau tobe, dar nu se vedeau toboșari, existau doar niște pedale pe care Andrei apăsa când cu un picior, când cu altul continuând să cânte fluent și să dialogheze fugitiv cu publicul. Asistam cu toții la o adevărată demonstrație de virtuozitate artistică și tehnică. Alături de el a cântat la un moment dat și tânăra lui soție, Maria, tulburătoare printr-o feminitate asumată, care îl completează într-un mod fericit.
A făcut furori binecunoscutul cântec (discret licențios) al lui Andrei Păunescu, „Iobag la patron, iobag la stat”: „Iobag evlavios și iobag ateu,/ Iobag fără credință, dar și cu Dumnezeu,/ Iobag cu mari pretenții, iobag mahmur,/ Iobag elegant, iobag cu șnur.// Iobag de dimineață, iobag în plină noapte,/ Iobag în gura mare, i-o bag cu șoapte,/ Iobag economic, iobag la politică,/ Iobag la justiție, de luni până duminică.// Iobag la director, iobag la secretară,/ Dacă se află, ăsta mă omoară!/ Iobag la guvern, iobag la ministru,/ Iobag la primar, deși sună sinistru.” Andrei Păunescu există în viața noastră culturală nu ca fiul lui Adrian Păunescu, ci ca Andrei Păunescu.
Recomandările noastre
