ÎN PAT CU DUŞMANUL: La mare sau la munte?

ÎN PAT CU DUŞMANUL: La mare sau la munte?

E vremea concediilor. Unde preferaţi să mergeţi?

Adrian Georgescu

Adevărata călătorie

În „Infernul“ lui Dante, Ulise îşi povesteşte ultima călătorie. Reîntors acasă, după ani de pribegie pe mare, nimic nu l-a putut reţine să plece din nou. A navigat spre asfinţit şi miazăzi mai departe decât o făcuse orice muritor, iar când ţărmul i-a apărut în faţă sub forma unui munte, o furtună iscată din senin i-a scufundat corabia şi l-a ucis. În timp, termenii s-au inversat.

În forma ei turistică de astăzi, marea a ajuns doar sfârşitul unei călătorii, în timp ce muntele a devenit însăşi călătoria. Vasele noastre nu mai eşuează în nisip venind din larg, ci la întâlnirea cu îmbrăţişarea mă- tăsoasă a primelor valuri. Marea e feminină, are o vastă energie potenţială care te consumă. Atrage, ademeneşte, se oferă, disimulează, întârzie. E scuturată de furtuni rare, dar violente, care apar şi trec din senin, motiv pentru care un tiran din vechime chiar a poruncit să fie biciuită, ceea ce, bineînţeles, n-a schimbat lucrurile. Dacă plaja îţi va oferi material din care să-ţi durezi castelele şi apă suficientă în care să-ţi îneci privirea, muntele îţi va ridica mereu în cale o rădăcină sau un bolovan.

El nu te vrea, doar te tolerează. Chiar şi când panta urcuşului se domoleşte, iar o boare îi răcoreşte coasta, tot ai senzaţia că stă cu spatele la tine. Muntele nu are siguranţa de sine a eternităţii şi a întinderii nemărginite. Cândva, fruntea i se va prăvăli pisată pe o plajă. Astăzi, însă, pe măsură ce urci spre vârf, cobori în tine, realizând singura expediţie către necunoscut rămasă posibilă.

Elena Georgescu

Ce fir ne trage?

Bunica mea s-a născut, a trăit şi a murit într-un sat oarecare. N-a avut niciodată preocupări nepotrivite, nici treburi care s-o îndepărteze mai mult de 50 de kilometri de casă. Nu avea televizor şi, deşi ştia să citească, o făcea foarte rar. Totuşi, într-o zi, pe când plivea via, străbătută de un dor care n-ar fi trebuit să fie acolo, a lăsat cosorul din mână, s-a spălat, şi-a pus hainele bune şi a plecat.

Câteva zile mai târziu, când s-a întors, bunica mea văzuse marea. Şi nu era dor, pentru că dorul presupune o stare anterioară, pe care vrei s-o retrăieşti, era ceva mai mult. Ce fir nevăzut ne trage aşadar către ea, de când construim castele în nisip până la vârsta ultimelor reverii? Ce ne face să o privim nemişcaţi ore în şir, să observăm cum îşi schimbă nuanţele şi strălucirea? De ce atunci când plecăm spre litoral nu spunem decât „merg la mare“, fără nicio altă explicaţie, în timp ce orice altă destinaţie e, în general, însoţită de expunerea unui motiv sau a unei activităţi pe care dorim să o desfăşurăm în respectivul loc?

Să fie pentru că nicăieri cerul nu este mai aproape şi că doar aici poţi să vezi curcubeul întreg, unind într-o simfonie toate stările, culorile şi elementele? Ne cheamă foşnetul liniştitor al valurilor, care are asupra noastră efectul unui descântec, sau ne reîntoarcem fără să vrem către locul de unde au izbucnit şi viaţa, şi civilizaţia? Nu ştim. Singurul lucru cert e că de fiecare dată plecăm de la mare trişti, cu sentimentul că în nisip s-a pierdut ceva esenţial din fiinţa noastră.

Puteţi comenta pe www.adriangeorgescu.ro

Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre