Există credinţa că în noaptea Învierii, Dumnezeu ascultă dorinţele oamenilor şi pentru aceasta lasă cerurile deschise.
Pentru ca toţi cei care cred în El să se poată lepăda de păcate şi să se încarce pe dinăuntru cu iubire, adevăr, speranţă. Pentru ca toate acestea să se întâmple cu adevărat, tradiţia populară românească spune că trebuie respectate o serie de ritualuri care se trec din generaţie în generaţie şi “rămân vii atâta vreme cât vie este şi credinţa”. Aprinderea focului ritual înaintea Învierii este un obicei păstrat de majoritatea românilor, în semn de preţuire a luminii aduse pe pământ de Iisus (lumina focului este una şi aceeaşi cu pacea dăruită lumii prin moartea şi Învierea Domnului).
Focul se aprinde în curtea bisericii (în Banat, dar în alte zone ale ţării există tot felul de alte obiceiuri) sau în curţile gospodarilor şi se veghează lângă el până la apusul soarelui dinaintea Învierii. Apoi, creştinii care încă iubesc tradiţia populară se spală cu apă în care s-a pus un fir de busuioc, se primenesc şi se duc la biserică purtând coşul (blidul) încărcat cu bucate (pască, ouă, brânză, şuncă, ceapă verde, slănină ş.a.) pentru a fi sfinţite după ce se încheie slujba de Înviere. Lumânarea de la Înviere se păstrează La întoarcerea de la slujbă, lumânarea aprinsă la ora 24 fix se pune bine, pentru ca în caz de nevoie (trăsnet, grindină, incendii, inundaţii, boli etc.) să se aprindă spre implorarea ajutorului divin. Apoi se pune masa de Paşte, la care iau parte toţi membrii familiei, cu cei mai bătrâni în capul mesei. Felul principal este friptura de miel, stropită cu vin roşu ca sângele lui Iisus.
Se spune că în noaptea aceasta, toată lumea uită de necazurile vieţii şi de toate duşmăniile, pentru că cerul este deschis şi Dumnezeu vede tot.