Unul dintre „ultimii mohicani” ai presei scrise din România, colegul nostru, Mihnea Petru-Pârvu, s-a stins din viață la apogeul unei cariere de excepție. La vestea morții sale, mulți dintre cei care l-au cunoscut au transmis mesaje care arată aprecierea față de ceea ce a însemnat un jurnalist în viața cotidiană și în breasla de care nu s-a dezlipit până în ultima clipă...
Pe Mihnea Petru-Pîrvu îl cunoșteau o „armată” de jurnaliși, de politicieni sau de vedete cărora le-a spus, verde în față, lucruri pe care cu greu le-au digreat dar pe care nu le poți combate. Și nu le poți obține fără un talent nativ și un tupeu pe măsură.
Considerat unul dintre cei mai buni reporteri din România, de altfel spunea despre sine că este „Reporter de cursă lungă”, Mihnea a rescris regulile acestui gen și nu renunțase la meticuloasele sale reportaje de teren, înșirate pe pagini întregi, nici acum, când prea puțini mai le citesc.
La aniversarea Zilei Presei în 2019, Mihnea se autocaracteriza:
„Io scriu reportaje. Pe care le public într-un ziar. Unul bun, Evenimentul zilei, zic io. De ce? Pentru că îmi place, pentru că vreau şi pentru că pot. Niciodată nu mi-am văzut meseria, direct, ca pe o sursă de bani. Aş aprecia-o ca pe un hobby care mă ajută să subzist. Am un salariu modice. La 50 de ani şi un peste un sfert de veac în breaslă sunt plătit cât să trăiesc, nu să mă căpătuiesc. Eu am ales calea asta.”
Mihnea credea în jurnalismul autentic cu toată ființa lui. I-a dedicat literă cu literă, bătaie de inimă cu bătaie de inimă și gând cu gând toate articolele sale, încă din anii 90, când a intrat pentru prima oară în birourile celui mai prestigios cotidian, după 1990, „Evenimentul Zilei”.
Unul din cei mai cunoscuți și talentați jurnaliști, Mihnea Petru-Pârvu s-a stins din viață! Dumnezeu să-l odihnească-n pace!
Avea 51 de ani și era considerat unul din cei mai buni autori de reportaje și anchete din presă. Fusese premiat de Clubul Român de Presă în 2005 la secțiunea de reportaj. Avea să mai treacă pe la România Liberă, Cotidianul, Adevărul, scria în orice gen jurnalistic, avea umor, iar reportajul de televiziune începuse să-i placă datorită posibilităților de exprimare. În 2005 a fost premiat de Clubul Român de Presă pentru cel mai bun reportaj al anului.
„O veste teribilă!”
„A ars ca o torță”
„S-a întâmplat mult prea repede. Am vorbit cu el de 4 ori în ultimele 48 de ore. Făcuse o criză hepatica pe fondul citostaticelor și era la ATI Rm Vâlcea. Conducerea Spitalului Militar Central s-a implicat exemplar pentru reinternarea lui pe Secția Oncologie, fiind adus de urgență cu o ambulanță la București. Din păcate s-a stins după ce a ars ca o torță. Dumnezeu să te odihnească în pace, Țache”, a scris jurnalistul Radu Tudor pe Facebook.
Un alt mesaj tulburător este cel scris de jurnalistul Ciprian Mailat, fost coleg cu Mihnea:
„Dumnezeu a mai recrutat un coleg, cred că avea nevoie de un jurnalist bun pe reportaje. Așa l-am cunoscut pe Mihnea-Petru Pârvu, unul dintre cei mai buni jurnaliști pe reportaje. Eu eram „mic copil în ale presei” când Mihnea publica reportaje pe pagini întregi. Drum lin, Mihnea! Ai plecat prea repede după colega ta, Antoaneta Etveș. Acum știu că trebuie să îmi fac abonament la ce veți „scrie” voi, de acolo din Redacția Cerului.”
„Nimeni n-a scris ca tine”
„Mihnea, doar știi că nu mă pricep la ferpare. Deși așa ne-am întâlnit acum mulți ani, la moartea unei cântărețe. Nu știu care dintre noi avea mai multe kilograme atunci, și încă nu m-am hotărât cine știe mai multe vorbe din vocabular. Succint spus, ai fost un bou. Ți-ai băut mințile. Și de bună seamă, așa cum se măsoară viețile, sunt lucruri de care n-ai avut parte. Dar pe altele le-ai trăit, și-ai mai avut și foamea de-a le povesti. Sunt lucruri pe care n-o să le facem niciodată împreună. Nici că le vom face, nici că le vom mai face.
În anumite feluri doar tu m-ai învățat să scriu. Și-n anumite moduri doar tu m-ai învățat să gândesc. N-am să pricep vreodată cum de-am avut chimie. Dar îmi aduc aminte o vreme când tu, și eu, țineam un week-end din cinci minute la telefon, scrisul, titlul și apoi surpriza că unora chiar le place, sau chiar vor urî ce-am scos din pălărie. Ultima noastră conversație. Ultima ta întrebare. Mă mai citești? Că eu te citesc pe tine. Ți-a plăcut bucata aia despre...?
Despre asta a fost vorba între noi. O foame, o spaimă, o durere că oricât ai ști cuvânt, tot n-ai să poți reda splendoarea și oroarea lumii. Dar pentru acel moment când pare c-ai surprins-o, pentru acel moment ești pregătit să petreci ore, să scrii tone de maculatură, să-ți tocești buricele degetelor și să-ți storci mințile cât nu doar să fie, dar să și sune, a literatură. Mihnea, tu n-ai fost jurnalist. Și tu mi-o spuneai frecvent, că tu nu ești doctor și n-ai fost reporter. E simplu să spui despre altul ce n-a fost. Dar amândorura ne-a fost frică vreodată să gândim că suntem scriitori. Căci, ce, am scris vreodată o carte? Lasă sutele de articole împreună, fiecare vine, trece, suntem blestemați uitării.
Dar, atunci, ce-ai fost? N-ai fost prieten. Sau, dacă ar fi să fi fost, ai fost genul de prieten căruia te gândeai de două ori dacă să-i răspunzi la telefon, pentru că nu sunai să dai, dar sunai să ceri. Sau, deja îmbălsămat, să trăncăni. Sau, pățit din ce în ce mai des cu diverse bobâlne medicale, să rogi. Sau, falit, să capeți. Cu toate astea când dădeai la o parte tot jegul personalității tale, toate ciudățeniile și afuriseniile, toate zdrențele inutile ale firii acolo, bine ascuns, și astăzi stins, stătea un strop de geniu. În fapt, de drept, nimeni n-a scris ca tine, nimeni n-a desenat vreodată în cuvinte atât de minunat lucruri altfel banale. Astfel ar trebui să fie oricine vrea a fi, vreodată, umil supus al vorbei. Când smerit. Când tiranic.
Să pui genunchiul pe verb, să sugrumi silaba. Dar și să eliberezi nenumărat frumoase epitete. Și de câte n-am scris, tu și cu mine, împreună. Spre exemplu dacă popii n-ar merita să plătească și ei taxe. Sau despre zimbri, despre permisele de vânătoare, despre diaspora, despre moartea a la chinoise a unei adolescente pe Valea Jiului, și câte și mai câte. Odată am apărut într-o emisiune în care, la final, ne-am fotografiat toți cu nas de bufon. M-ai sunat furios și m-ai înjurat băi, scoate poza aia de la profil, o să fii dracu mare cândva și-o să te scoată ăștia de claun (sic!). Mare cândva. Ai fi meritat, Mihnea, să fi fost mare cândva.
Mai mare, mult mai mare decât deja ai fost. Ai fi meritat și o brumă de înțelegere a bolii tale. A venit prea puțin, prea târziu. Așa că te-ai dus. Cum doar inocenții se pot duce. Nu mă îndoiesc, știindu-ți firea, că de vei fi în Rai, o să faci reportaje despre curvăsăria dosită a sfinților. Și dacă vei fi în Iad, ce atmosferă, ce intrigă, ce text va mai ieși de-acolo. Și de la metri sub pământ tot vei găsi un rost să scrii, să comentezi acid cum că nu bate vântul pe acolo. Nu se mai simte marea. Noroc că te învârți, odată cu Planeta, mereu în jurul soarelui.
Are să-mi fie dor de tine, Mihnea. PS: În dimineața asta am aflat că prietenul meu, și fostul meu partener de articole la Evenimentul Zilei vreme de cinci ani, între 2010 și 2015, reputatul jurnalist Mihnea Petru Pârvu, s-a stins din viață. Am să o spun din nou: Mihnea, ai fost un bou”, a scris, plin de franchețe, psihiatrul Gabriel Diaconu, colaborator constant al ziaristului în paginile EVZ.
Lupta pentru jurnalismul de teren
„Mihnea-Petru Pârvu avea 51 de ani și încă lupta pentru jurnalismul de teren. S-a stins, iar reportajele au rămas mai sărace. Dumnezeu să-l odihnească! Dumnezeu să odihnească și presa de teren, singura adevărată”, este mesajul lui Lucian Paul Pal.
„Petru plănuia să facă la anul cu Bricul Mircea întreg marșul în jurul Pământului, această circumnavigație fiind o premieră pentru Marina Română. La realizarea acestui vis a participat și Petru. Și va participa într-un fel și la marșul propriu-zis. Voi propune șefului Statului Major al Forțelor Navale să permită ca pe parcursul circumnavigației să fie în cabina de comandă a navei Mircea o fotografie a lui Petru. Călătorie lină, marinare Petru!”, a scris jurnalistul Alexandru Căutiș.
„O veste tristă. Încă unul dintre cei aleși a părăsit puntea acestei corăbii nebune, presa. Dumnezeu să-l odihnească pe inegalabilul Mihnea-Petru Pârvu,”, a scris, la rândul lui, reputatul jurnalist Viorel Ilișoi.
„Mie îmi este greu să vorbesc despre Mihnea la trecut. Îl cunosc din anii 90. Am pierdut nopți, am pierdut zile alături de el și de cei din generația de început de la Evenimentul zilei. Avea talent cu carul. Așa i-a dat Dumnezeu. Ieșea pe teren chiar și atunci când era bolnav. Pe lângă tupeul obraznic, uneori, avea un mod de a te face să nu poți să îl refuzi...Și, în ciuda aparențelor, se interesa de colegi, atunci când aveau probleme. Pe mine m-a sunat de fiecare dată atunci când eram internat în spital. El, în schimb, refuza să vorbească de problemele medicale pe care le avea. Dar, cel mai important, el va rămâne cu reportajele lui, un exemplu în istoria presei...”, Petrișor Cană, Evenimentul zilei.
„Puține idei, puține rânduri. Multă durere. S-a stins Mihnea. Mihnea-Petru Pârvu 1969 - 2020. A fost unul dintre cei mai mari ziariști apăruți după 1990. Scria, glumea și povestea dumnezeiește. A fost unul dintre vechii și marii mei prieteni. Îmi vor rămâne multe și nemuritoare amintiri cu el. Îmi răsună în memorie și în lacrimi cuvintele lui, din urmă cu doar vreo două luni, la aflarea unui diagnostic nenorocit. Eram pe terasă la Shorley, cârciumă tineretilor noastre de jurnaliști sinceri, entuziaști și pasionați de această meserie. Încerca să mă încurajeze el pe mine: „Lasă, ba, nu mai sta amărât. Mi-am trăit viața”... Dar mai aveai atâtea de scris și de trăit, Mihnea!”, a scris și Daniel Nanu, unul dintre vechii condeieri ai presei scrise, din generația anilor 90...