De Sfâtul Nicolae, în loc să ne bântuie gândurile pioase, ne-am făcut tâlhari prin Ţara Levantului.
Da, da, tâlhari de drumul mare, pândind un poştalion. Făceam asta „Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă / Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni, / Nu ca să zmulgem fetei inelul de logodnă / Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.” De altfel, nici nu aveam pistoale, ci ne-am înarmat cu nuieluşele pe care Nicu le-a pus pe scaunul fiecăruia dintre noi. Prada promisă pentru tâlhărie era cu totul alta decât „Saci cu bani de aur, umpluţi până la gât”.
Şeful cetei de tâlhari a fost Nicu. Nicu Alifantis. La noi, la Brăila, rareori celor care poartă numele sfântului prăznuit vineri li se spune Nicolae. Preferăm forma scurtă.
Cu Nicu în frunte am pornit să prădăm ceva ce nu mai auzisem să fie prădat vreodată, deşi sunt sigur că foarte mulţi au încercat: timpul! Ne-am întors în urmă cu cincizeci de ani, într-un alt decembre decât cel de afară.
În sala teatrului „Metropolis” din București a început deodată să bată Crivăţul, aşa cum bate la noi în Bărăgan, ca un cuţit ce taie orice haină, oricât de groasă ar fi ea. Iar Nicu, singur în mijlocul urgiei, cânta despre Decembre, exact aşa cum l-am auzit în urmă cu cincizeci de ani.
Noi am fost colegi la acelaşi liceu din Brăila. El în an mai mare decât mine. Am avut acelaşi profesor de română, domnu’ Ungureanu, care niciodată nu ne-a pus întrebarea tâmpită: „Ce-a vrut să spună poetul în versurile următoare”. Ne-a lăsat să descoperim noi. Iar Nicu le descoperă de cincizeci de ani încoace, cu sensibilitatea unui mediteranean şi duritatea unui navigator. L-am auzit prima oară cântând „Decembre” atunci, când eram în liceu, pentru că atunci a compus-o.
Şi de atunci l-am tot ascultat, Nicu amintindu-mi mereu că este decembre. Adică a mai trecut un an şi ne-am tot îndepărtat de acea seară minunată de Balul bobocilor de la liceu (Balul Bo2cilor, cum scrisesem pe afiş, fără ca profesoara de matematică să priceapă ceva. A fost convinsă că am mâncat literele, ca Bacovia la „Decembre”) când am auzit-o prima oară şi am rămas înmărmuriţi.
După ce am prădat comoara şi am pus mâna pe poştalion, am pornit, cu Nicu vizitiu, prin Ţara Levantului. Copil îndărătnic, Nicu nu voia să vorbească în casă când era mic nici aromână, aşa cum îi cerea bunica, nici greceşte, aşa cum îşi dorea bunicul. A făcut-o însă acum, când ne-a vestit cu vocea stinsă de emoţie că este şi el bunic. Şi în armâneşte, cântec de leagăn: „Liole-le dit sîrmîniţă, / Bate vimtu la purtiţă, / Anghil bun, lai anghil domn, / Intră-n casă şi-adu somn!”, dar şi în greceşte.
Nu a ratat nici portugheza: “Amor é fogo que arde sem se ver, / é ferida que dói, / e não se sente; / é um contentamento descontente, / é dor que desatina sem doer. / amor é fogo que arde sem se ver”. De ce şi portugheză? Portugalia nu este în Levant. Dar ţărmul ei a fost dintotdeuna un miraj pentru navigatorii din Levant, iar barba Hristu, bunicul lui Nicu, navigator ca orice grec, a murit cu focul că nu a ajuns niciodată în Portugalia. A ajuns acum, prin cântecul minunat la nepotului.
Fenomenele meteo au fost un pic inversate, totuşi. După viscolul din „Decembre” de la început, s-a pornit o ploaie. O ploaie infernală. Şi de sus, de deasupra viscolului şi a ploii, ne vegheau Bacovia şi Nichita Stănescu.
Şi dacă tot a venit vorba despre poetul necuvintelor, să vedeţi cu ce necuvinte l-a caracterizat pe Nicu în „Gând IX”: „Să smulgem fildeşii din Alifantis / Şi din Mediterană tot ce a fost Atlantis / Să-l auzim cum cade cum şoimul cel vânat / Leneş şi în cascade, într-un alt fel păcat / Când cântă parcă moare o taină dintr-un grec / Şi tot ce e în mine zare arată a înec / Dar nu-n sărata mare ci în ceva cu mult mai mare.”
Afară, decembre se străduia să ningă, deşi nu era deloc frig. Doar pentru că aşa sunt versurile lui Bacovia şi cântecul lui Alifantis.