Deși la acea vreme nu eram decât o adolescentă de aproape 16 ani, îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Îmi amintesc că ascultam în fiece seară, de la ora 20.00, Radio Europa Liberă la un aparat vechi, Mamaia. Îmi amintesc că, din difuzor, se auzea înregistrarea clipelor de groază trăite la Timișoara. Tata se întorsese de la serviciu și insista să mergem cu toții în piață. Se făcea apel la cetățeni să vină și să se alăture Revoluției. Se striga „Timișoara, Timișoara!”.
În apropiere de blocul în care locuiam și locuiesc și acum se auzeau focuri de armă și se zvonea că se trage din Cimitirul Evreiesc. Copil fiind, îmi amintesc că ne-am mobilizat și ne-am dus în fața blocului o mână de viteji, să patrulăm și să nu lăsăm să intre în bloc persoane străine. Ce naivi eram! Îmi amintesc cum părculețul cu jocuri de copii de la Pieptănari a dispărut peste noapte, iar pământul, proaspăt răscolit și negru, a făcut loc mormintelor primilor eroi ai Revoluției.
Viitorul președinte
Îmi amintesc apoi că, aflată la Piața Reșița unde-l așteptam cu mama pe 502 (maxi-taxi) ca să mă ducă la Romană, la liceul unde învățam, stând și așteptând să se aducă ziarele vremii, s-a iscat o discuție aprinsă despre cine să fie viitorul președinte. Eu, cu mintea mea de copil, am spus că oricine este bun, numai Iliescu - NU. Nu-mi inspira încredere figura spilcuită și nici datul din mâini. Semăna perfect cu arhetipul de membru al CC al PCR, deci un „tovarăș”. Ori eu, la ora aceea din ianuarie ‘90, nu-mi mai doream „tovarăși”. Dar, au vrut alții și pentru mine.