Viața îti poate da uneori un post-scriptum la gânduri, griji și alergatură, de nu poți să-l duci.

Terminasem o documentare și mă îndreptam spre redacție, când pe trotuar mă oprește o femeie, încărunțită în hainele-i negre, întrebându-mă, cu o oarecare teamă, cine știe, poate să nu mă deranjeze, dacă accept să-mi împartă un pachet. 

- Pentru memoria…

Și își înghite, secătuită de caniculă, silabele. 

- Sigur că da, doamnă, îi spun.

Scoate atunci o punguță din sacoșa aglomerată și mi-o întinde.

- Pentru sufletul ginerelului meu, o spune atât de stins, parcă s-ar auzi din altă sferă.

- Să fie primit, îi răspund.

Apoi o văd că parcă ar mai sta un bob zăbavă. O întreb ce s-a întâmplat cu ginerele.

Îmi spune că mai întâi i-a murit fiica. S-a zbătut ani prin spitale, și în țară, și afară, dar până la urma boala grea a răpus-o. 

N-a mai trecut mult și jumătatea ei, ginerele, a făcut atac cerebral.

Și pentru că nu era suficient cât cotrobaise moartea prin casa lor, soțul celei cu care stau de vorbă s-a stins și el, de inimă.

Trei oameni. Unul după altul.

Nu știu cum o cheamă pe această femeie. Nici n-am îndrăznit s-o întreb. E tunsă scurt, înaltă. Nu-i pot privi ochii. Prea dureroase îi sunt lacrimile.

La finalul scurtei discuții se scuză pentru graba nerăbdătoare. O datorie pe lumea asta încă mai are. Lumina care i-a rămas. Unica. Nepotul.