Fondatorul WikiLeaks va fi audiat, peste o săptămână, în vederea judecării cererii de extrădare făcute de anchetatorii din Suedia în celebrul caz al "sexului prin surprindere".

Va fi punctul culminant al unei aşteptări de o lună şi jumătate în care un scandal erotic a eclipsat organizaţia pe care Julian Assange a înfiinţat-o şi căreia jurnalismul internaţional îi datorează cele mai mari relevaţii în ultimul an.

Fără WikiLeaks, nu am fi aflat poate niciodată de ordinul "Frago 242", cu care capii armatei americane le cereau subordonaţilor – în mii de situaţii – să nu investigheze cazurile de tortură şi crimele comise de trupele irakiene prietene. Rutina ordinului "Frago 242" ajunsese, în anii războiului, un cec în alb pentru reglările de conturi interne şi este, probabil, sămânţa urii care va dezbina societatea irakiană mult timp de-aici înainte. Fără WikiLeaks, nu am fi ştiut că armatele americane şi britanice mint atunci când spun că nu există un inventar al victimelor războiului din Irak. Există şi el contorizează 109.000 de morţi. Fără WikiLeaks, nu am fi aflat poate niciodată felul în care oamenii Pentagonului au încercat să muşamalizeze moartea a doi jurnalişti Reuters, spunând că îşi pierduseră viaţa într-un schimb de focuri. În realitate, fuseseră ucişi de un elicopter american care – aflat într-o misiune de recunoaştere – a pulverizat 12 oameni inofensivi, niciunul nefiind lăsat să scape cu viaţă, deşi niciunul nu putea să riposteze. "Light’em all up! Come on, fire!". "Împuşcă-i pe toţi! Haide, trage!", i s-a spus trăgătorului, prin cască.

Fără WikiLeaks, nu am fi cunoscut cinismul ambasadorului Taubman, care se temea că despăgubirea derizorie oferită de SUA pentru uciderea lui Teo Peter va pune în pericol misiunea samsarilor de avioane reşapate F 16, nu am fi aflat despre furturile tehnologice-record patronate de statul francez, despre coruperea guvernului nigerian de către compania olandeză Shell, despre averea dosită de despotul belorus Lukaşenko, despre delapidările epice ale preşedintelui sudanez – a cărui detronare trebuia negociată cu China sau despre abdicările morale ale bisericii catolice cubaneze în faţa regimului represiv de la Havana.

În decembrie, François Baroin, ministrul francez al finanţelor şi purtătorul de cuvânt al guvernului, într-o ripostă la "Cablegate", s-a găsit să declare emfatic că "o lume transparentă e o lume totalitară". Baroin a fost la începuturile carierei ziarist, ajungând, iată, astăzi, un sofist al puterii şi un evocator apocrif al lui Orwell. Afirmaţiile sale sunt, în mod vădit, inepţii eufonice. WikiLeaks nu sacrifică învelişul vieţilor particulare, nu pune în pericol opţiunile indivizilor, ci îşi propune să aducă la lumină mecanismele de decizie ale puterii politice.

"Nu vrem o societate transparentă, vrem o societate justă", a spus Assange, într-un interviu acordat revistei "Time", ai cărei cititori, apropo, l-au declarat omul anului 2010, spălând ruşinea redacţiei aceleiaşi reviste care i-a conferit fondatorului Facebook, Mark Zuckerberg, acest titlu.

Declaraţia lui François Baroin a avut, totuşi, meritul de a fi o prostie sofisticată, pe lângă vorbele gafeuzei de cursă lungă Sarah Palin, care l-a comparat pe Assange cu Ben Laden şi a cerut ca australianul să fie vânat asemenea unui şef de organizaţie teroristă.

Poate că atitudinea lui Assange a fost ostentativă, exhibiţionistă, iar zelul lui de a se lăuda cu vastul volum de date deţinut să fi servit mai mult spectacolul tabloid decât buna receptare a dezvăluirilor pe care le avea de făcut. Poate că, jucând rolul de ideolog al comunicării şi mutând atenţia pe nonconformista lui persoană, acest bărbat cu alură de adolescent a virat către frondă şi teribilism, atitudini care au avut un efect de bumerang asupra prestigiului WikiLeaks. Asta îi reproşează şi Daniel Domscheit-Berg, un fost colaborator, care doreşte să creeze o organizaţie asemănătoare, OpenLeaks, doar că mai discretă şi cu o altă strategie de diseminare a informaţiilor către public.

Assange din titlul acestui articol nu e, însă, neapărat australianul exilat la Norfolk, care aşteaptă sentiţa unei instanţe britanice, ci conţinutul propriu-zis al dezvăluirilor pe care site-ul lui le propagă. Întrebarea care trebuie pusă e dacă lumea în care, tehnic vorbind, WikiLeaks sunt posibile e capabilă să asimileze revelaţiile produse de o organizaţie cu această misiune. După reacţiile celor mai mulţi şi după felul ieftin în care militarii SUA au scăpat de oprobriul public, s-ar părea că nu. 

Fabricând legenda "armelor de distrugere în masă" din Irak, preşedintele Bush jr. a provocat masacrarea a 66.000 de civili şi a ridicat o punte de coşciuge peste Atlantic. Pentru minciuna aceasta – care a plantat o necropolă de proporţii apocaliptice în conştiinţa Occidentului – nimeni nu a plătit, dar pentru adevărurile care ies la suprafaţă graţie WikiLeaks sunt căutaţi vinovaţi. În loc să-i vedem pe ştabii Pentagonului demişi şi puşi sub acuzare, trebuie să ne împăcăm cu gândul că Bradley Manning – foarte tânărul militar bănuit că ar fi pus la dispoziţia WikiLeaks informaţiile despre războiul din Irak – şi-ar putea petrece restul vieţii în închisoare.

Dacă învinuirea lui are acoperire în realitate, Manning nu poate fi acuzat de corupţie. Nu a vândut secrete militare, ci a acţionat în modul pe care l-a considerat cel mai eficient pentru a-şi despovăra conştiinţa. Nu a suportat gândul că ororile pe care le văzuse vor deveni secrete de stat, strivite sub mitologia de armată eliberatoare a SUA. Manning a spus adevărul, iar pentru asta riscă 53 de ani de închisoare. Aceasta e lumea în care s-a născut Assange.