Dar cîte raționamente eronate nu se justifică, totuși! Timpul comun al nașterii mi s-a părut mereu e un numitor comun mult prea mic între oameni pentru a-i face, chiar și în mică măsură, asemănători. Așadar, simplul fapt al coincidenței temporale a nașterii e prea puțin ca, în termeni aristotelici, să constitue o categorie. Gîndirea generaționistă este contrazisă de bun-simț: se vede bine cît de diferiți sînt oamenii de aceeași vîrstă și, mai mult, o analiză cît de cît coerentă duce imediat la concluzia că o generație nu e nici mai deșteaptă nici mai proastă, nici mai cinstită nici mai ticăloasă, nici mai frumoasă nici mai urîtă decît alta. Ceea ce frapează mai degrabă, dacă gîndim generaționist, este cît de dificil e să le compari și cît de firesc și natural e să constați asemănarea. Atunci, de ce să mai gîndim în acești termeni? Cum ziceam, gîndirea generaționsită este eronată logic, pentru că implică o generalizare fără temei substanțial extinzînd o coincidență (nașterea relativ aproapiată în timp a unor oameni) pînă la rangul unei diferențe specifice în raport cu alții și a unui gen proxim în raport cu colegii de generație. E prea puțin! Totuși, oamenilor le place acest gen de abordare. De la comentariul politic la critica literară și de la comentariul sportiv la analiza economică a crizei/crizelor nu cred că există discurs despre realitate care să nu fie, într-o măsură mai mică sau mai mare, generaționist.  Am fost și eu sedus, nu o dată, de această gîndire. Am scris și eu despre generația Mircea Eliade în umanioarele românești, despre șaizeciști și optzeciști în poezie, despre generația lui Iliescu în politică, despre ”generația de aur” în fotbal sau despre generația  marii depresiuni economice din anii 30. Lumea ca produs al unei generații dar și istoria ca sumă a generațiilor care, vorba poetului, secate se sting – iată perspective care seduc pe oricine!

 Și totuși, cînd a venit vorba despre mine, am simțit imediat cît de gravă și nedreaptă este abordarea de acest tip. Că sînt plasat într-o generație care nu-mi place, nu este un motiv suficient să refuz analiza din perspectiva ei. Dar că sînt plasat într-o generație  care nu mă reprezintă și, cu atît mai puțin, eu pe ea – acesta e un motiv de refuz! Gîndul meu nu e deloc egoist, căci imediat îmi dau seama că așa cum eu simt că termenul ”generație” este cu totul irelevant în cazul meu, sînt convins că mai toți oamenii, de diferite ”generații” simt la rîndu-le. Nu sînt deloc prezumțios, nu cred că generația căreia îi sînt, în genere, repartizat e jos și eu sînt sus – Doamne ferește! Dar cred că sînt altfel. Nu mă recunosc printre cei care au vîrsta mea și, posibil, nici ei nu mă recunosc pe mine drept unul de-al lor.  Generațional, sînt lipit de oameni cu care nu am nimic în comun. Dimpotrivă, mă simt mult mai aproape de oameni mai în vîrstă decît mine, de oameni care sînt, înaintea mea, la două sau trei generații distanță. Mă interesează mult mai mult cei care au murit decît cei care trăiesc, mă simt mult mai apropiat de cei care se vor naște decît de cei care există, împreună cu mine, acum. Ce mă fac? Apoi, mai am o frustrare: apațin, la nesfîrșit, ”generației tinere”. Și azi, mulți oameni mă opresc pe stradă și mi se adresează cu ”voi, tinerii…”. Sînt, mărturisesc acum, preplex.  Nu mă mai simt deloc tînăr. Cînd, pînă acum zece ani, mi se spunea că sînt tînăr nu simțeam vreun disconfort – eram tînăr, mă simțeam tînăr, știam că sînt tînăr. Acum, mi se pare că cei care mă văd tînăr fie au rămas cu poza mea de acum 10 ani în minte, fie mă provoacă ironic sau, mai rău, sarcastic. În ceea ce mă privește, nu mă mai simt de mulți ani ca parte a ”tineretului”.

 Dar dincolo de aceste considerații personale pe care am simțit nevoia să le mărturisesc doar pentru că sînt convins că mai toți cititorii acestui colț de pagină le simt la rîndu-le, este de spus că  de cîte ori gîndirea generaționistă a devenit oficială, au început nenorocirile. Reamintesc faptul că absolut toate dictaturile, fie că au început de la dreapta, fie că au început de la stînga, au exaltat tema iuventuții. Toate au stabilit în fața generației care se întîmpla să fie atunci în plin avînt o mare misiune. Tinerii trebuie să vină la putere, tinerii trebuie sprijiniți, speranța e în tineri –  asemenea lucruri se găsesc peste tot și dintotdeauna în discursul tiranilor. Orice totalitarism se recomandă ca fiind noul absolut, misiunea unei generații noi, împlinirea într-o generație tînără a unei utopii, în general, destul de vechi. 

Ceea ce aduce oamenii împreună nu este, neapărat, vîrsta. Sînt factori cu mult mai importanți care generează solidaritate, precum limba pe care o vorbesc sau familia căreia îi aparțin, formația intelectual-profesională, lecturile comune, credințele religioase sau părerile politice, admirația pentru ceva sau cineva anume, dar și aversiunea față de ceva sau cineva anume.  Pe aceste coordonate oamenii se grupează mult mai firesc. Există, desigur, și un instinct de apropiere a celor de aceeași vîrstă, dar îmi pare că acesta vine, mai degrabă, din biologic decît din social pentru că scopul lui este împerecherea și perpetuarea.

A judeca pe cineva prin comparație cu generația din care face parte este o aberație (adică, o defecțiune a sistemului gîndirii care duce la o imagine deformată). O asemenea judecată va sfîrși prin a spune ce îl aseamănă și ce îl diferențiază pe acel om de cei care sînt de același leat și, în final, nu vom afla mai nimic despre originalitatea sa raportată la o anumită linie spirituală sau intelectuală, la o anumită tradiție și la un anumit viitor. Relevanța și valoarea oricui se vede în plan vertical, privind în urma lui și înaintea lui, și nu în plan orizontal, privind la cei de aceeași vîrstă cu el.