„Noi vorbim de blândeţea lui Iisus - arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o însuşire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea e curajul.” (N. Steinhardt)
Un bărbat cu mască pe față intră într-o biserică, tocmai când preotul se pregătea să înceapă Liturghia, și răcnește:
- Am asupra mea o bombă infernală și am de gând să arunc în aer acest lăcaș. Cine vrea să își scape pielea are 60 de secunde pentru a ieși. Una… două… trei…
După o clipă de stupoare, jumătate dintre credincioși, înspăimântați, se năpustesc pe ușă afară, într-o panică de nedescris.
- Credeți că glumesc?, urlă din nou teroristul. Piatră pe piatră nu mai rămâne din biserică. Vă mai dau o ultimă șansă.
După o nouă buluceală, în biserică mai rămâne doar o mână de oameni, căzuți în genunchi și rugându-se.
- Gata, părinte, acum poți să-i dai drumul la slujbă, strigă bărbatul. A rămas numai cine trebuie.
*
Acest banc stupid și ușor deplasat mi-a venit în minte zilele trecute, ca un duș rece, când m-am trezit văicărindu-mă din varii pricini, de la atingeri aduse confortului meu personal până la amara soartă a țărișoarei ăsteia și a Bisericii ei.
Adevărul e că aveam nevoie cu toții de niște zgâlțâieli. De niște încercări care să ne trezească și să ne călească. Prea ne moleșisem.
Zăceam la adăpost ca niște vite în iesle, rumegând liniștiți ultima cină copioasă, tolăniți comod în balega călduță. Nimic grav nu ni se putea întâmpla. Zvonurile despre alte vite, chinuite la jug sau duse la tăiere, ne treceau pe lângă urechi ca o muscă enervantă care trebuie izgonită rapid.
De această „iesleamizare” nu a scăpat nici Biserica, de la vlădică până la opincă. După 1989, lucrurile au părut că se așază pe făgașul lor vechi și, după „accidentul comunist”, nimic rău nu se mai poate întâmpla. S-au construit biserici și catedrale ca în nici o altă epocă din istorie. Religia și icoanele s-au întors în școli și Crucea în parlament. Miniștri jură din nou cu mâna pe Biblie. Patriarhul stă de-a dreapta Președintelui la sărbători, iar acesta din urmă, chiar dacă nu își face întotdeauna cruce, nu se sfiește să spună la ocazii festive: „Așa să-mi ajute Dumnezeu”.
Nici o amenințare, nici un motiv de zbucium și de luptă. O toropeală plăcută aromea mireanul și ierarhul. Dumnezeu părea atât de accesibil, încât nici nu mai trebuia să ieși din casă ca să Îl întâlnești: Îl vedeai la TV, Îl auzeai la radio, în mașină, sau urmăreai o slujbă în direct pe net. De la „Dumnezeu există” s-a trecut pe nesimțite la „E-dumnezeu”.
Cine să ia în serios zvonul de furtună, ridicat de mult prin alte părți și care amenința să ne cotropească și pe noi?
„La noi nu e ca acolo”, ne linișteam. „Noi suntem 90% ortodocși, nu au ce să ne facă.” Filmele cu decoruri de mucava de la Buftea, cu Ștefan, și Mihai, și Mircea vorbind ca la Congresul al XIV-lea, ne reconfortau. „Suntem neam de eroi, numai să poftească dumnealor să ne atace religia…”
Cine să bage de seamă că „dumnealor” veniseră deja, chiar de atunci, din 1989? Și au crescut pe nesimțite pe lângă noi, printre noi, în noi.
Când un profesor din Buzău s-a plâns că fiică-sa este ofensată de icoanele din clasă și a dat în judecată Ministerul Educației, nimeni nu a luat lucrurile prea în serios. „Ei, un nebun…” Dar icoanele au continuat să atârne de un fir de păr.
Când ora de Religie a fost în pericol, s-a produs o oarecare vânzoleală, dar victoria părinților cu capul pe umeri a șters rapid din minte pericolul. Ne-am întors la ieslea noastră tihnită
Dar astea au fost numai hârjoane. Prima bătălie adevărată a fost Referendumul pentru Familie. Atunci s-au scos armele pe masă. Atunci, „dumnealor” și-au dat arama pe față.
Și noi, „neamul de eroi”, „90% ortodocși”, „poporul lui Doamne-ajută” am pierdut lamentabil. Și am fost umiliți cum nici măcar comuniștii nu au îndrăznit: „fanatici religioși”, „infatuați” care am „promovat ura” și pe care „românii (!) i-au tratat cu flit”.
Dar unii – din orbire politică – ne-am făcut că nu am auzit, alții – din stupid orgoliu rănit – ne-am șters din memorie jenanta înfrângere.
Când ne-au închis bisericile și cimitirele, lăsând deschise mall-urile și supermarketurile, am fost puțin șocați, dar ne-am consolat că este „pentru sănătatea noastră” și „trece repede”.
Când ne-au confiscat Sărbătoarea Învierii, ne-a durut, dar ne-am alinat cu slujba de la televizor, cântând „Hristos a Înviat” în balcoane, deși sotto voce, să nu îi deranjăm pe vecinii atei care dormeau și să nu îi ofensăm pe colocatarii de alte „denominațiuni”. Încet, încet, învățăm să fim corecți politic.
Când am văzut că, în plină stare de urgență, când îți trebuia bilet de voie să te duci până la pâine și încălcai legea, ocolind pentru a trece prin fața bisericii și a zice la repezează un „Tatăl Nostru”, când am văzut, zic, că altora le este permis să se bulucească în autobuze și pe aeroport pentru a merge să slugărească la sparanghelul nemțesc, am tras o înjurătură de cele sfinte dar ne-am zis că „oricum, decât cu Dragnea…”
Când a izbucnit „Scandalul linguriței”, Patriarhul însuși s-a clătinat, acceptând ideea împărtășirii cu „linguriță adusă de acasă” a credincioșilor fricoși. Și-a revenit repede, după reacția celorlalți ierarhi, dar slăbiciunea sa nu a scăpat dușmanilor.
Sechestrarea moaștelor și interzicerea pelerinajelor, după îmbulzeala de la alegeri, par să fi produs, însă, un cutremur mai mare. Probabil s-a depășit un prag de obediență. A fost poate momentul în care, după treizeci de ani, credincioșii – încă foarte puțini, ce e drept – s-au rușinat să o tulească la prima alertă cu bombă și s-au așezat în genunchi să se roage. Și rugăciunea lor a fost ascultată: piedicile au căzut, calea le-a fost deschisă. O minune pe care prea puțini au sesizat-o și au prețuit-o.
Biserica – de la ierarh la talpa satului – nu face revoluții. Astea sunt ale „celorlalți”. Dar nici nu trebuie să își ajute călăii. Iisus i-a luat sabia din mână lui Petru și nu a opus rezistență. Dar nici nu s-a cățărat singur pe Cruce, ca un saltimbanc. Și, mai ales, nu a tăcut.
Se evocă adesea cu resemnare spiritul catacombelor din primii ani ai creștinismului. Dar se omite la fel de adesea să se spună că aceia erau oameni liberi. Care nu își ascundeau credința sub pământ, ca niște cârtițe, ci o rosteau în gura mare. Mărturiseau. „Martir” vine de la „martyreo” - a mărturisi.
Și mărturisindu-L pe Hristos, creștinii catacombelor nu se sfiau să le scuipe în față Neronilor, Maximienilor, Dioclețienilor sau Iulienilor și tuturor călăilor politici adevărul întreg: că sunt niște criminali.
*
Revenind la bancul inept de la început, îmi place să cred că, dacă ar continua, el s-ar derula așa: după încheierea Liturghiei, mâna de credincioși rămași, în frunte cu preotul lor, ar merge să-i caute pe frații lor, pitiți de frică prin curtea bisericii, i-ar îmbrățișa și i-ar aduce înapoi înăuntru, îmbărbătându-i.
Iar pe bărbatul cu mască l-ar lua și l-ar arunca afară din biserică spunându-i pe nume: „Teroristule!”