Am greșit ani la rînd crezînd că schimbarea reală politică înseamnă înlocuirea unor oameni, de regulă mai în vîrstă, cu alți oameni, de regulă mai tineri.
Orice schimbare înseamnă, de fapt, idei noi. Oamenii, la limită, chiar pot fi aceiași. Dar, dacă schimbi oamenii întru aceleași idei, atunci nu se face, de fapt, nici o schimbare. Pe de altă parte, sîntem cu totul nepricepuți la oameni. Habar nu avem să vedem binele și răul din ei, îi alegem pe cei mai nocivi, îi îndepărtăm pe cei buni, nici cu noi înșine nu știm bine ce e. Mă gîndesc că, poate, nepriceprea noastră la oameni este echilibrată cumva de o oarecare pricepere la idei. Vă propun, așadar, pentru următoarele zile să ne concentrăm pe cîteva idei încercînd să uităm de oameni, de nume, de figuri, de declarații, de cine e ce și de cine e în spatele ori în fața cui.
Dacă vrem alt gen de politică, avem nevoie de idei noi. Ideilenoi, odată adoptate, vor schimba destul de rapid și oamenii. Dar nu poți vorbi despre ”altă clasă politică” dacă o lași pe cea de acum, și de ieri, să se reproducă. E nevoie de o Constituție care să inducă sistemului politic reguli noi. Dacă schimbăm Constituția fie spre a reveni la idei mai vechi, fie pentru a consolida idei actuale, ne-am îngropat pentru mulți ani. E nevoie de o cu totul altă legislație de funcționare a partidelor. Mă îngrozește faptul că mai toată lumea politică este mulțumită cu așa-zis noul sistem de finanțare a partidelor. Nu este deloc nou! Ceea ce se propune acum și, de la Iohannis la Ponta, toată lumea acceptă, este realizarea visului financiar al partidelor noastre: să ia mai mult de bugetul de stat, dar să fie lăsate să culeagă și bani privați în mod netransparent. Ideea partidului cu trei membri fondatori e praf în ochi. A fost e imensă greșeală să se spună că asta e soluția deschiderii sistemului de partide și să se prezinte așa ceva ca o cauză pentru care societatea civilă merită să lupte. Dificultatea fondării partidelor politice este un obstacol minor în calea refondării politice noastre. Problema noastră nu este aceea a multiplicării numărului de partide, ci aceea a viabilității partidelor, nu aceea a numărului lor, ci aceea a relevanței lor.
La noi, lamentația are cel mai mare succes, iar ideea nouă provoacă cea mai mare ostilitate. Pe de o parte, ne văităm. Cu talent, cu voluptate, dramatic. Pe de altă parte, de cîte ori ni se propune ceva nou, ne năpustim cu spirit critic și argumentăm arboros că nu se poate. Nu cred că cineva are o capacitate mai mare de a argumenta că nu se poate decît noi. Nici prin cap nu ne trecem să încercăm. Spiritul critic a devenit curată patologie, căci este o adevărată apologie a inacțiunii. Nu-i așa c mai bine gîndim de ce să nu facem nimic, decît să încercăm? S-ar zice că e un paradox: pe de-o parte plîngi că nu ți-e bine, pe de altă parte răcnești să nu cumva să se schimbe ceva. Dar nu e chiar așa. Eu cred că cele două atitudini nu au multe în comun. Prima, este o analiză neiertătoare a ralității. A doua, exprimă vechea meteahnă a ”caprei vecinului”. Problema ideii noi nu este a ei, ci a celui care o propune. Cel mai adesea, ne opunem ideii noi pentru că, de fapt, nu ne place individul care o lansează ori, mai mult, nu ne place că nu ne-a dat nouă prin cap mai întîi și orice nu-mi dă mie prin cap nu e în regulă!.
Îmi asum riscul de a pune în discuție, în zilele următoare, cîte o idee nouă pentru sistemul nostru statal. Vor fi cinci idei noi pe care le voi prezenta în următoarele cinci articole. Îmi iau riscul de a fi aspur combătut de mulțimea de oameni ai deștepți decît mine, îmi iau riscul de a nu fi luat în seamă, îmi iau riscul atacurilor la persoană (deși, aș prefera atacul la idee), dar cred că am ajuns la un moment în care impotența și mediocritatea generalizată a politicineilor noștri înfundă toate canalele prin care se pompează energia necesară dezvoltării țării.
Încetați să mai căutați oameni noi. E în zadar. Căutați idei noi!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
