„Hippie”, hai să (re)începem să gândim cu propriul cap!

„Hippie”, hai să (re)începem să gândim cu propriul cap!

Într-un an în care Premiul Nobel pentru literatură nu va fi acordat, fi ind amânat pentru 2019 din cauza unui scandal sexual care a bulversat Academia Suedeză, lumea literelor se construiește nestingherită. De mâine, însă - când Târgul de carte Gaudeamus își va deschide porțile -, ea va deveni efervescentă, va lumina. Vom marca debutul acestui fenomen cultural extraordinar printr-o incursiunefulger în universul scriitorului brazilian Paulo Coelho.

„Hippie” (Humanitas Fiction, 2018) este volumul cu numărul douăzeci semnat de Paulo Coelho, cunoscut și iubit în România (și) pentru romanele Alchimistul, Diavolul și domnișoara Prym sau Veronika se pregătește să moară, interogații și semne de exclamare înlănțuite abil în culisele vieții unor personaje devenite nemuritoare.

Sigur că și în „Hippie” Coelho a bătătorit drumul apucat acum cincizeci de ani, inserând idei sau mesaje fragile și puternice totodată prin simplitatea lor - fragile că sunt, poate, prea la îndemână, așadar inabordabile prin ignoranță, puternice pentru că, odată înțelese, readuc oamenilor, prin limpezimea lor, încrederea în adevăratele valori și propriile idealuri.

Ne puteți urmări și pe Google News

Arhitectura identității unui individ - tânărul de 23 de ani Paulo, în acest caz - declinată dintr-o mare călătorie iniția tică, este învelișul romanului autobiografic Hippie. Mai precis, șlefuirea, acestei identități.

Contextul, generos, cadrează cu mișcarea hippie a anilor ’70, când, lepădați de corsetul societății, tinerii umblă, în grupuri, în căutarea libertății. A libertății sexuale, de exprimare etc. Așa umblă și sud-americanul slăbuț, care visează se devină scriitor (și chiar ajunge!), din Brazilia dictatorială până în Olanda protestantă, unde „fecioarele” despletite din Piața Dam te fac să te îndrăgostești pe loc, uitând de râvnita libertate în favoarea unor capricii ale inimii.

Miezul volumului, învelit în toate aceste straturi fine, e însă altul. Miezul e o tresărire aproape duioasă a lui Coelho, o caldă aducere aminte, o recapitulare, o fărâmiță de testament, o secundă de fericire pe care brazilianul și-a dăruit-o acum, în crucea succesului și a vieții.