De trei zile, scena umilintei s-a mutat la Chisinau.
Primele zile ale anului au gasit sute de oameni in strada, inghesuiti in fata consulatului. S-au calcat in picioare, au fost mutati de pe un trotuar pe altul, au facut si au refacut liste scrise de mana, au stat asa, in ploaie si lapovita, de dimineata pana seara, in speranta ca vor obtine viza.
Injura marunt, canta, din cand in cand, "Desteapta-te, romane!", cred in promisiunile oficialilor care spun ca prelungesc programul de lucru, se mai inghesuie un pic, iar a doua zi vin iar, un pic mai devreme, avand mai multa experienta in coada la viza si un amestec de resemnare si incredere. De trei zile, balamucul vizelor s-a mutat la Chisinau.
In aceeasi zi, la Bucuresti avea loc o preselectie pentru locuri de munca in domeniul agricol in Spania. In urma cu un an, doi, trei, asemenea evenimente rupeau jurnalele de stiri din cauza puhoiului de compatrioti care-si puneau, astfel, sperantele la o leafa cat de cat decenta.
La preselectia de ieri nu s-a prezentat insa decat o singura persoana. Sigur, se poate spune ca lumea se reface inca dupa Sarbatori, ca aceia care au avut de plecat au plecat deja, ca oricine are pe cineva in Spania, Italia sau Irlanda, si se duce la sigur, nu mai trece prin birocraticele agentii si oficii de stat.
Dintr-odata, privind fotografiile din fata Consulatului Romaniei de la Chisinau si citind grozaviile prin care sunt nevoiti sa treaca oamenii de acolo pentru a avea sansa de a-si vizita rudele de dincoace de Prut, de a veni la Bucuresti (capitala europeana de acum, nu-i asa?) sau de a traversa doar Romania, aderarea la Uniunea Europeana devine ceva concret. Important nu e ca poti iesi din tara numai cu buletinul.
(Ei, si? Pasaportul chiar se umfla in buzunar?) Nici cardul de sanatate nu e atat de important incat sa te calci pe picioare ca sa-l obtii musai in prima saptamana din an.
Eu cred ca important e, in primul rand, ca am lasat in urma un blestem, o situatie umilitoare in care am trait atat amar de vreme. Atunci cand stateam la cozi si faceam frumos la functionarul german, francez, italian sau olandez, eram nervosi si spuneam ca asa ceva e de neconceput.
La sfarsit, dupa ce capatam mult ravnita viza, ramaneam cu un sentiment amar, e drept, dar si umpluti de o fericire provinciala. Se deschidea perspectiva unei schimbari de atmosfera, macar pentru cateva zile, si, privind in urma la marea de compatrioti care inca mai aveau de infruntat ore bune de umilita, eram bucurosi ca am scapat.
Acum, scena umilintei se joaca la Chisinau. De data asta, parca e mai dureros. Cel putin pentru romanii din Basarabia care vor sa vina, nu conteaza pentru ce motiv, intr-o tara de care, in mod normal, apartin. E asta o sansa pentru fortele politice de la Chisinau care vor, cu adevarat, sa modernizeze tara, sa o rupa de trecutul cenusiu? Poate.
Exista insa, cu siguranta, un inteles: orice explicatii am cauta, cele doua imagini, cea din Bucuresti si cea din Chisinau, vorbesc despre istorie si geografie, despre decizii politice providentiale sau catastrofale si despre felul in care aceste amanunte pot influenta, dramatic, viata atat de scurta a oamenilor.