Fiecare meci câștigat de Simona Halep trezește patriotismul din noi. Atât doar că România e o țară în care sportul a devenit aproape prohibit și parcă ți se face dor de Daciada de acum 25 de ani!
E o dimineață ca oricare alta. Printre știri care mai bune, care mai rele, o vezi pe Simona Halep într-un videoclip amuzant prezentat de prodigioasa publicație Time. E un incident de la sfârșitul turneului Indian Wells, câștigat de româncă. Un reporter o întreabă dacă poate să ridice trofeul. Te-ai aștepta că o jucătoare care servește cu aproape 200 de kilometri pe oră să nu aibă probleme. Și totuși nu-i iese. Cu prezența de spirit deja obișnuită, Halep începe să râdă și întreabă: „Câte kile are?”. E doar o altă scenă din ce-a devenit, deja, Halepomania.
Lumea o iubește pe Simona. Și are și de ce. Pentru Occident, puștoaica e deja un fenomen. E a doua Nadia. Nu e vorba doar de performanța sportivă, deja înspăimântător de bună. E vorba de întreg pachetul. De carismă. De personalitatea pe teren, dar și înafara lui. Ce e inedit este că și acasă vocea publică e unanim favorabilă sportivei. Oameni, altfel serioși, prinși în furnicăreala lor corporatistă sau în datul la păsări, se opresc din butonat, din privit la documentare stupide, din transhumanță, să se uite la meciurile lui Halep. Se dau mesaje. Se organizează mese, ca la meciurile de box, pentru un sport altfel alb. Sângeros doar la tălpi. Minunea că o astfel de furtună sportivă s-a putut naște din marasmul educației fizice practicate de „capitaliști” nu încetează să gâdile plăcut glanda orgoliului carpatin.
Hagi ne-a zis, acum 18 ani, să-i facem statuie
Deci totuși se poate. Uite că încă n-a murit spiritul din noi. Ce te faci, însă, că performanța lui Halep nu e constantă. Problema nu e când Simona câștigă. Problema e când Simona pierde! E momentul când apologeții își aduc aminte, ca într-o dramatică ieșire din narcoză, de cum stau lucrurile de fapt. Și, de fapt, stau groaznic. Îngrozitor. Au trecut 18 ani de la răbufnirea lui Gică Hagi după meciul naționalei României cu Paraguay. Spunea atunci Hagi: „De 10 ani v-am obișnuit prea prost în condițiile în care suntem în România, în care n-avem nimic!...Merităm să ne faceți statuie!”. Vorbele celui mai cunoscut fotbalist al nostru, la vreme, au sunat poate injust pentru mulți, dar capătă proporții profetice în peisajul contemporan. Rușine peste rușine se adaugă, într-un castel de cărți pe care stă, psihotic, euforia colectivă a „halepomanilor”. Pentru că, de fapt, am ajuns de râsul lumii. La Mondialele la care participă Maria Constantin și Andreea Grecu, a fost nevoie ca sportivele să împrumute un bob de la nemți, pentru că România n-are bani de așa ceva. La Olimpiada de la Soci echipajul de sanie a fost descalificat din același motiv. Echipamentul de concurs era prea vechi. Asta în condițiile în care, cu surlă și fanfară, ubicuul Liviu Dragnea, mai nou ministru al Dezvoltării Regionale, a bătut palma cu Gabriela Szabo, ministru la Sport, pe investiții în „infrastructură” de peste 100 de milioane de Euro până în 2017. Pasiunea deșănțată a politicienilor români pentru edificii se regăsește și aici ca și în Educație și Sănătate.
Cum a căzut sportivul român în depresie
Construim mausolee goale și investim nemernic de puțin în factorul uman. Pentru că din contracte cu oameni e mai greu să tragi comisioane, în general. Din gheșefturile pe cărămizi se pot construi cariere, se pot finanța partide, se pot câștiga alegeri. Oamenii sunt imprevizibili. Clădirile nu. În România, Eurobarometrul din 2010 arăta că doar opt la sută dintre români fac mișcare fizică regulat. Unul din doi români nu fac deloc sport. Educația fizică se luptă la baionetă să rămână o materie în școli, asta când profesorii de sport nu devin subiect de știri pentru violența din clasă. Incidentele de la Bârlad, din Dolj, de la Amara din ultimii patru ani sunt doar câteva repere. Iar semnalele care vin din rândul sportivilor de performanță sunt mai mult decât îngrijorătoare.
În ultimii ani, din ce în ce mai mult, au început să facă anticameră la cabinetul de psihiatrie sportivi de performanță care au clacat, pur și simplu. Sub pătura subțire de poleială a celebrității stă o sărăcie lucie. Mijloacele „educaționale” folosite în România sunt de multe ori traumatizante. Sportivii aspiranți la performanță sunt abuzați verbal, uneori fizic, de antrenorii lor. Sunt loviți. Li se spune că sunt gunoaie. Dacă rezistă, bine, dacă nu, nu. Li se spune în același timp că abuzul la care sunt supuși e prețul performanței. Despre ce întâmplă în vestiar rareori, dacă vreodată, se vorbește, la fel cum sănătatea psihică a performerului e tabu. Antrenamentele în condiții suboptimale fac ca starea mintală, în primul rând, a persoanei care se pregătește pentru podium, și trofeu, să fie șubrezită.
Sportivul de performanță român, un simplu accident genetic
Aplecarea Guvernului pentru starea de sănătate a sportivilor e superficială. Astfel că apariția Simonei Halep este comparabilă cu șansa să găsești un mărgăritar în troaca porcilor. E la fel de accidentală ca șansa că, dacă bate vântul printr-un cimitir de piese, să apară la poartă un Boeing 747. Între timp potentații nației se felicită, reciproc, pe rețelele de socializare de fiecare dată când un sportiv ajunge acolo, sus, unde doar vulturii zboară. Când de fapt, vorba filosofului, vor fi pierdut o șansă bună să tacă. Pentru că nimic din ce face sportivul de performanță român nu pleacă dintr-o gândire organizată normală. El nu e emanația unei strategii decente măcar. Este doar propriu-i accident genetic, combinat cu un șir fortuit de avantaje.
Care a fost sprijinit de familie. Care a fost purtat de aripile Fortunei spre o pregătire înafară. Care a nimerit un antrenor mai de Doamne-ajută. Care a învins opreliștea, de fapt, pe care o au mulți puști promițători care rămân, cel mai adesea, blocați în pânza de păianjen trasă peste Sportul românesc. Ca în multe alte locuri și-aici e o boală metastatică, un carcinom altoit pe tot ce e bun, frumos și destoinic în corpul unei nații, locul de unde se naște mândria de-a fi, de-a face parte dintr-un popor. Iluzia noastră comunitară e că din mizerie se nasc destine mărețe. Prin asta fiecare sărac, în timp ce-și plimbă dumicatul prin blid în timp ce se uită la succesul Simonei Halep, continuă să spere, ca în Visul Sultanului, că se va culca rupt în turul pantalonilor și a doua zi se va trezi calif. Doar că Simona nu mai e a României. Simpla ei existență este o antiteză a ce se întâmplă, de fapt, în sportul românesc. Ea – o prințesă. Majoritatea – cerșetori.
Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru