Dacă băiatul meu îmi va cere să-i pun o pilă pentru a ocupa un post la stat, nu-i voi da două șuturi în fund, căci nu sunt violent, dar îi voi bate obrazul. Dar nu-mi va cere.
Mă aude zilnic cum spumeg când aud cum o falangă din câte-o instituție este paralizată de indolență chiar acum, când ar trebui să sară să-i ajute pe românii care se zbat să-și ceară drepturile. Mulți vor pleca din această lume fără să mai poată să se apere în fața nimicniciei de zeci de ani. Ei n-au fost urgențe niciodată.
Când venise, în sfârșit, vremea să fie considerați urgențe, deoarece un partid a priceput că România Normală nu este un slogan, ci un proiect da țară cu funcțiune de ambulanță, Universul a considerat că omenirea merită un pumn în cap. Și ne-am trezit cu o pandemie cu o valență crucială: quo vadis? Vom pricepe că ne paște distrugerea totală, dacă mai considerăm că jaful resurselor generoase ale Pământului este singura opțiune, sau ne vom trezi, în al 12-lea ceas, și ne vom salva?
Dar până la salvarea planetei, a trebuit să vedem ce cârpim din țara noastră, ca să nu tentăm nenorocirea să ne ruineze sufletele pentru totdeauna. Și realitatea era dură, în debutul pandemiei. S-a tras linie și s-a pus diagnosticul general: România nu are capacitatea de a trata toate cazurile de Covid19, căci sănătatea nu a fost prioritate națională decât pe hârtie – infrastructură, proceduri, algoritmi, protocoale de intervenție – toate erau pulbere.
Existau, totuși, câțiva medici care se încăpățânau să lupte, biologi, asistente, infirmiere, brancardieri. De la ei se aștepta totul, să suplinească inclusiv incapacitatea politicienilor de a da o șansă sistemului medical.
Oricât de dureros era, trebuia decisă rapid unica formă eficientă de a stăvili, bloca, atenua acest flagel de o contagiozitate nemaiîntâlnită. Soluția a fost acolo și ne-a cutremurat: închiderea unor zone de activitate unde interacționau mulți oameni. Era evident riscul unui colaps economic, dar viețile omenești erau mai importante.
Numai că așa, deși era singura soluție, oamenii au fost întorși din bloc-start și amânați. Șansa, speranța, luminița de la capătul tunelului au fost amânate, căci pe toate ecranele rula Covid19. Din cauza incompetenței criminale care a condamnat sistemul medical din România la colaps cu repetiție, oamenii s-au transformat în numere. Numere de dosar amânate, bilete de ordine amânate, destine amânate.
Litigiile pe dreptul muncii nu sunt urgențe, procesele pentru recalcularea pensiilor nici ele, recuperarea pământului nici atât.
Un gât umflat nu e urgență, un junghi în rinichi nu e o urgență, un dinte rupt nu e o urgență, controlul anual la plămâni de asemenea. Dacă nu riști să mori, poți fi trimis la plimbare. Căci statul, acest stat ciuruit zeci de ani cu încrâncenarea cu care un condamnat sapă un tunel către incertitudine, atâta poate.
Nimic, în afara coronavirusului, nu este o urgență – aceasta este factura incompetenței ca politică de stat. Și știm cum s-a ajuns aici! Primele generații de politicieni de după 1989 s-au înfipt rapid în ceafa unor fabrici și le-au căpușat prin primele întreprinderi „capitaliste”. Rula filmul „Haita”. Au dat de bine, au dat de brânză mucegăită, apoi de caviar și homar, apoi de tratamente cosmetice cu foiță de aur. Apoi de liposucție – căci după ce-a lucrat mâncarea grasă ca la concurs, organismul s-a lenevit și a trebuit sculptat fără efort. Care efort? Jogging-ul e corporatist, nu e geto-dac!
Cu o clasă politică leneșă ca o morsă, doar nu era să se gândească cineva să facă spitale bune! Ce să facă politicienii acolo? Duduile soții, duduile amante și duduile progenituri aveau avioane private către Viena, Paris și Londra.
Necazul e că după ce câteva familii orientate, reșapate de fosta Securitate, au dat de bine, li s-au trezit nepoții, afinii și servitorii că vor și ei. Și li s-a dat, normal! Așa a început troglodirea statului, derbedeala. Să pronunțe cineva, în acei ani, cuvântul „concurs”? Ei, aș! Cine îndrăznea să afirme că socialismul nu are față umană era bătut în Piața Universității, la mineriade, și o lua pe cocoașă de fiecare dată când îndrăznea să spună JOS!
Obiceiul s-a perpetuat până pe 10 august 2018, când a devenit limpede că timpul ticăloșilor a expirat. Nu și al instituțiilor ticăloșite. Haita și-a făcut un plan: să reziste cu orice preț. Acum pune piedici, plătește campanii de discreditare și face orice zgomot necesar pentru a pretinde că statul este șubred. L-au ciuruit, dar dau vina pe alții! E ultima ticăloșie!
Da, este șubred. Căci este înțesat de pile neroade, pentru care s-au dat legi astfel croite încât să devină aproape imposibil să le elimini. Unde nu au apucat să „opereze”, s-a putut. Dar instituțiile sunt bolnave de inerție, au învățat să paseze problemele, să găsească explicații, nu soluții. Meritocrația e un concept tabu.
Îmi scriu mii de oameni în fiecare săptămână.
Jumătate cer meritocrație, cealaltă jumătate reprezintă câte-o problemă. Sau o dramă. Sau un fenomen. De pildă, pădurile României. Dar despre ele vă promit un articol special. Zecile de emisiuni despre jaful cu acte din codrii noștri sunt un motiv suficient.