După 30 de ani, fostul șef de șantier al lacului Văcărești, rememorează vremea când nea Nicu le cădea pe cap în fi ecare sâmbătă, în „vizită de lucru”. Amintiri spumoase pe care nu le-a mai spus nimănui, până acum.
Cu doi ani înainte de Revoluție, la conducerea unuia din cele mai mari șantiere din Capitală, a fost numit un tânăr inginer hidrotehnist, de numai 33 de ani. În fapt, au fost două proiecte strânse sub titulatura generică „Șantierul Național al Tineretului – Amenajarea Complexă a Râului Dâmbovița”.
Ambele au fost finalizate, dar numai unul, și anume Lacul Morii este funcțional. Celălalt, deși terminat și el, n-a fost dat în folosință niciodată. Este vorba de Lacul Văcărești, în prezent parc național și arie protejată, cunoscut mai ales sub numele de Delta Văcărești. Iar pe tânărul inginer, un machidon din Câmpulung Muscel, îl cheamă, Hagi. Emil Hagi. Un om care știe multe secrete și care, astăzi, la 63 de ani, s-a hotărât să le împărtășească.
Un inginer bătrân și ziarele lui vechi
Deltei Văcărești cu câteva ziare din 1987 și 1988. Numele său apare în România liberă, într-un articol semnat de fostul jurnalist Ion Marcovici, în Informația Bucureștiului, sub semnătura altui mare reporter al acelor timpuri, Mihai Bărbulescu și în Scânteia Tineretului, într-un reportaj scris de Octavian Andronic. „Am muncit de mi-au sărit ochii din cap și am rămas cu niște ziare ofilite”, oftează bătrânul inginer. Acum 30 de ani avea în subordine peste 400 de oameni. La Lacul Morii s-a ocupat atât de diguri și terasamente cât și de actuala insulă artificială de pe malul dinspre Crângași. „În schimb, la Văcărești, eu am început lucrarea și tot eu am terminat-o, în noiembrie 1989, când Ceaușescu a inaugurat „oglinda de apă”, la finalul Congresului PCR”, se mândrește hidrotehnistul.
Și, i-a plăcut lui nea Nicu? Emil Hagi râde: „Cum să nu! I-a plăcut, că el trăia cu impresia că lucrarea e făcută de el”.
„Ziua înălțam digurile și noaptea săpam să coborâm „terasa”
Fostul șef al șantierului se uită emoționat la fostul său loc de muncă. N-a mai călcat pe aici de 30 de ani. „Uite, aici a fost organizarea de șantier, acolo și dincolo sunt ceea ce trebuiau să fie debarcaderele, erau și niște sere, colo, și un depozit de anvelope, dincolo”, turuie bâtrânul inginer. Povestește că Ceaușescu venea în control în fiecare sâmbătă: „Începea cu Casa Poporului, apoi cu metroul și, dupaia ne trezeam cu el pe cap... Nu ne era frică, că n-aveam de ce, da’ tot era un stres, așa”.
Emil Hagi se simte ca un copil în parcul de distracții: „Nea Nicu avea pretenția ca digurile să fie la înălțimea „terasei înalte„ a Șoselei Olteniței, adică de 14 metri, în acea zonă din sud. Ori noi nu puteam să-l ridicăm atâta fără costuri mai mari. Atunci, am găsit soluția să coborâm „terasa Olteniței„ cu doi metri. Practic, ziua înălțam digurile și noaptea coboram „terasa„”. Așa l-a păcălit pe dictator.
Refuzul lui Ceaușescu
Cum era lacul Văcărești în 1989 și cum i se pare, azi, delta omonimă? „Din punctul meu de vedere, hidrotehnic e la fel, numa’ că luciul de apă nu este continuu. Dar, din punctul meu de vedere îmi place mai mult cum e acum. Seamănă cu ceea ce am propus noi și a refuzat Ceaușescu! Și anume diguri înalte de maxim șase metri și un „luciu de apă” cu o adâncime de doi-trei metri care ar fi permis alimentarea cu apă din Dâmbovița, de la nodurile hidrotehnice Timpuri Noi și Mihai Bravu, și nu din Argeș, care e la 28 de kilometri distanță. Astfel, scopul ar fi fost atins. Se creea un microclimat, se conserva fauna și vegetația și ar fi fost benefic pentru Capitală”. Mai spune că ar fi fost foarte aproape de ceea ce avem în prezent și costurile ar fi fost de 20 de ori mai mici: „Acum, avem o deltă urbană împrejmuită de diguri de 12 metri cu o suprafață betonată, care strică toată poza”. Dar nu puteai să te pui cu dictatorul.
Cei patru arțari salvați de la tăiere
Emil Hagi spune că nu e un nostalgic al acelor vremuri, dar că e mândru că, pe atunci, a putut să-și facă meseria cum trebuie: „N-am făcut pactul cu diavolul. Uite, spre exemplu, am reușit să salvez patru arțari maturi aflați în „chiuveta” lacului. Erau într-un depozit de anvelope uzate și un poligon auto, vizavi de serele Popești-Leordeni. Urmau să fie tăiați si să ajungă într-o sobă. I-am scos de acolo și i-am replantat pe „terasa înaltă”a Șoselei Olteniței”. Am căutat arțarii cu domnul Hagi exact pe aplasamentul unde i-a pus. Nu i-am mai găsit. Ce n-a reușit Ceaușescu au rezolvat alții după el. „După Revoluție au dispărut ele industrii..., patru arțari nu înseamnă nimic!”, dă din umeri venerabilul inginer.
Își mai aduce aminte că s-a sfătuit atunci cu un florar care avea niște sere tot în „chiuveta” lacului: „Pe nea Cârstea l-am păsuit, cu de la mine putere, un an, după ce i se demolase casa, să mai facă și el un ban, să trăiască. Nu i-am demolat serele... Omu’ avea un picior de lemn. Când l-am întrebat ce șanse sunt să prindă arțarii „transplantați”, moșul mi-a zis: „Slabe speranțe. și piciorul meu de lemn e tot din arțar și nu s-a prins după aia„”.
I-a pus pe securiștii lui Ceaușescu să meargă de-a bușilea prin noroi
Cocoțat pe dig, undeva pe lângă RIN Hotel, vizavi de Spitalul Sf. Ioan, Emil Hagi scrutează partea opusă a deltei. „Acu’ treij’ de ani, vedeam, de aici, Casa Poporului, cu macarale în juru’ ei. Acu’ văd Catedrala Neamului. Simbolistica e total diferită!”, aproape că șoptește fostul șef de șantier.
Se reîntoarce la amintirile despre Nicolae Ceaușescu. Poves tește că Nea Nicu mai întâi vedea niște schițe, apoi cerea niște variante de machete și, într-un final cerea formatul la scară naturală.
„I-am făcut o mostră din niște scânduri vopsite. Nu i s-a părut relevant și a ordonat să i se prezinte alte variante, tot în mărime naturală, în tronsoane de 20-30 de metri de dig. Lucru pe care l-am făcut. Într-o vineri seara, înainte de vizita săptămânală de sâmbătă, am înțeles că Ceaușescu vrea să se urce pe dig. Precipitat, am mobilizat oamenii și am făcut cea mai simplă scară cu putință, lată cât pentru un om. A venit și s-a urcat pe ea. Iar securiștii care-l păzeau au urcat în patru labe pe lângă el pe taluzul neamenajat. Io eram la 100 de metri și mă uitam cu binoclul la ei. Nu puteam să râd că era periculos, da’ m-am distrat bine. Am avut satisfacția că de la mine li s-a tras mersul pe coate și genunchi”.
Bobiță, potaia care a vrut să-l muște pe nea Nicu, a murit călcat de șoferul lui Emil Constantinescu
Altădată, în noiembrie 1989, înainte de inaugurare, Emil Hagi și muncitorii săi s-au trezit cu nea Nicu pe cap, venit pe nepusă masă, fix între arțarii salvați, temporar, de la tăiere, în curtea organizării de șantier. Numai că, surpriză, Ceaușescu a fost luat în primire de un dulău căruia i se părea interesant fix dosul dictatorului.
„Primu’ care s-a sesizat de măreața descindere a fost Bobiță, câinele nostru. O potaie de talie mare. A fost la un pas să-l composteze pe nea Nicu și tot la un pas de o condamnare la moarte, fără judecată, din partea securiștilor care puseseră mâna pe pistoale. Noroc că Bobiță s-a calmat. A doua zi, i-am dublat rația de cârnați Trandafir, d-ăia la patrușnouă de lei kilu’, pe care îi luam de la bufetu’ nostru de șantier, care era bine aprovizionat. Și bufetiera era și amabilă...”, povestește, cu umor, inginerul senior.
Destinul lui Bobiță a fost, însă tragic. Un an mai tâtziu, rememorează Emil Hagi, cățelul a murit călcat de o mașină, din greșeală. „Asasinul” de la volan era cel care, după șapte ani, avea să devină șoferul altui șef de stat, Emil Constantinescu.
Tot răul e spre bine
Deși Emil Hagi și-a terminat misiunea în noiembrie 1989, predând la cheie Lacul Văcărești, acesta nu a fost funcțional, fix din acel moment. Pentru ca proiectul să fi fost terminat definitiv trebuia finalizată și aducțiunea de apă care să asigure o adâncime de câțiva metri a lacului, pe tot parcursul anului. Ceea ce cu apa din Dâmbovița nu se putea face în condițiile impuse de Ceaușescu.
„Trebuiau două conducte, cu diametrul de doi metri și o lungime de 28 de kilometri care să aducă apă din lacul de pe Argeș, de la Mihăilești. Au fost câteva „puncte de atac” care au fost abandonate după Revoluție. Din Dâmbovița nu se putea crea un „luciu de apă” mai adânc de doi metri, ori proiectul prevedea șase metri”, explică venerabilul inginer.
Emil Hagi crede că, dacă ar fi fost finalizată și aducțiunea de apă în Capitală, din râul Argeș, ar fi fost benefică o nouă sursă de apă pentru Capitală. La final, Emil Hagi conchide: „Până la urmă, tot răul, spre bine”.