Conservarea metehnelor comuniste, distrugerea industriei, pierderea Flotei și manipularea electoratului captiv.
19 noiembrie 1992. Camerele reunite ale Parlamentului dau votul de încredere noului Guvern, cu 260 voturi pentru și 203 împotrivă. 20 noiembrie 1992. În fața președintelui Ion Iliescu, membrii Guvernului Văcăroiu depun jurământul.
România din toamna anului 1992 era una zbuciumată. Nu trecuseră nici trei ani de la Revoluție, avuseseră loc primele alegeri libere, în mai 1990, câteva mineriade călcaseră în picioare Capitala, Guvernul Roman fusese răsturnat prin forță brută, iar oamenii erau aduși din nou la urne.
FSN-ul se spărsese în două. O parte, care a păstrat denumirea, era grupată în jurul lui Petre Roman, iar cealaltă, grosul – în care majoritatea liderilor erau foști „apartcici” comuniști – s-a coagulat în jurul lui Ion Iliescu. Noua entitate se numea Frontul Democrat al Salvării Naționale, devenit, ulterior PDSR, actualul PSD.
Alegerile, deși programate inițial tot pentru luna mai, au fost amânate până în toamnă tocmai pentru consolidarea noii grupări politice. Deși FDSN-ul și Iliescu au câștigat de o manieră zdrobitoare, constituirea unui Executiv se anunța o provocare pentru Ion Iliescu.
Opoziția, în special partidele istorice, PNL și PNȚCD, aproape că nici nu conta. Premier trebuia să fie un executant docil, iar membrii cabinetului său oameni de maximă încredere. Iliescu a luat hățurile și, aproape de unul singur, a fost cel care a alcătuit „Guvernul Văcăroiu”, rămas în emoria colectivă că cel care a privatizat țara, pe hârtie, cu celebra „Cuponiadă”.
Dar, ca să se priceapă mai bine, încă din 1991 se căuta un premier pentru alegerile din 1992. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a dat o substanțială mână de ajutor în descâlcirea acelei „mățărăi” guvernamentale.
Obsesia lui Iliescu: un Guvern de „uniune națională”
După răsturnarea lui Petre Roman de la Putere prin mineriada din septembrie 1991, Ion Iliescu s-a consultat, de complezență, cu liderii partidelor satelite și cu Radu Câmpeanu, președintele PNL. Situația regimului Iliescu era nesigură, după eșuarea puciului de la Moscova și avalanșa de acuze ale presei române, la care se adăugaseră și criticile lui Petre Roman, pentru atitudinea prosovietică a lui Iliescu.
Acesta căuta formarea unui guvern „de uniune națională”, care să dovedească legitimitatea prin largă aderență politică a regimului său. Viitoarele alegeri urmau a se desfășura în 1992, după adoptarea Constituției, care a avut loc în 8 decembrie 1991.
De aceea, în octombrie 1991 căuta un prim-ministru agreat și de alte forțe politice decât FSN.
Radu Câmpeanu și-l dorea premier pe mitropolitul Moldovei, actual Patriarh Daniel
Iliescu a purtat în acest sens o discuție cu Radu Câmpeanu, președintele PNL, care se dovedea a fi mai maleabil decât nucleul dur al țărăniștilor. Convorbirea, reprodusă de istoricul Alex Mihai Stoenescu, dezvăluie slăbiciunile Opoziției.
Iată ce a povestit Radu Câmpeanu: „Şi Iliescu m-a invitat pe mine la Cotroceni. Astea sunt supărările lui Coposu şi de-asta ... Pe ăştia, pe ţărănişti probabil că îi ştiau cu dosare şi nu-i interesa părerea lor, pentru că îi aveau în mână.
Atunci am avut o dicuţie între patru ochi (cu Ion Iliescu – n.a.) şi atunci am propus eu... «Pe cine vezi?» – m-a întrebat. Şi eu am spus: «Pe mitropolitul Moldovei». „Ei, ce e asta mitropolitul Moldovei!?” Şi eu i-am spus: «Dumneata nu cunoşti istoria politică a ţării, patriarhul Miron Cristea a fost primul ministru».
A spus nu. Atunci mi-a spus... eu eram curios să văd ce zice, eu eram aşa, dacă m-aţi fi văzut, aveam un entuziasm nepotrivit... Eu atunci îi spun: «Uite, pe generalul Stănculescu!». «Nu, nu, nu!», a sărit ca ars, o reacţie de respingere violentă.
Şi apoi zice: «Uite ce, domnu Câmpeanu, îl propun pe ăsta, pe Stolojan, pentru că e un economist, pentru că sunt probleme economice. Eşti de acord?». «Sunt de acord, pentru că îl consider un om cinstit», am zis eu…”.
Nicolae Văcăroiu a deținut, paradoxal, cele mai importante funcții în statul român. A fost, pe rând: premier, președinte al Senatului, Președinte – interimar – al României și președinte al Curții de Conturi. Lumea, în special ziarele de umor, l-au poreclit „ na Nicu Votcăroiu” asociindu-i figura cu celebra votcă populară „Săniuța”. N-a recunoscut, însă, nicodată că ar fi fost un consumator de spirtoase.
Văcăroiu, necunoscut în societate, dar binecunoscut în partid
La alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992, noul partid al lui Ion Iliescu – FDSN câștigă primul loc, sprijinit de sateliții PUNR, PRM, PSM, PDAR. Ion Iliescu nu se mai consultă, de data asta cu liderii Opoziției, și la 4 noiembrie, cu întârziere de o lună, îl desemneazăpremier pe Nicolae Văcăroiu.
La aceleași alegeri, dar prezidenţiale, din octombrie 1992, Ion Iliescu a obţinut la primul tur de scrutin 47,34% din voturi, iar Emil Constantinescu s-a plasat pe locul doi la cota importantă de 31,24%, în timp ce conglomeratul Convenția Democrată Română obţinea la parlamentare doar 20,16%.
În turul al doilea, Ion Iliescu a obţinut 61,43%, colectând voturile tuturor formaţiilor socialiste satelite, iar Emil Constantinescu 38,57%.
Un comunist din „Eșalonul doi”
Nicolae Văcăroiu, născut în Basarabia, la Bolgrad, lucrase timp de 31 de ani în Comitetul de Stat al Planificării, organismul de planificare a economiei socialiste al cărui secretar al Comitetului de partid a fost, apoi fusese numit de Ion Iliescu ministru adjunct al Economiei Naţionale unde a stat din decembrie 1989 până în iunie 1990 şi secretar de stat în Ministerul Finanţelor în perioada iunie–octombrie 1990.
Nu era un necunoscut pentru partidul neocomunist și pentru Ion Iliescu. Problema era de imagine – calitatea de fost secretar de partid la CSP – dar Ion Iliescu a decis că îi trebuie un economist care cunoaște economia socialistă a țării și care poate gestiona continuarea controlului statului asupra ei.
Oamenii lui Ion Iliescu în poziții-cheie la Interne, Apărare și Justiție
Foarte târziu față de data alegerilor, la 19 - 20 noiembrie, noul Guvern condus de economistul Nicolae Văcăroiu depune jurământul la Palatul Cotroceni. Din Cabinet făceau parte și generalii activi Dănescu – ministrul de Interne – și Spiroiu – ministrul Apărării.
În linii mari, Ion Iliescu a respectat promisiunea făcută lui Nicolae Văcăroiu de a-și alege singur miniștrii, dar l-a pus la Ministerul Justiției pe omul-garanție Petre Ninosu, pentru a bloca orice deschidere a Dosarelor Revoluției și mineriadei.
O parte dintre miniștrii înscăunați la început au fost schimbați pe parcurs, unele portofolii avînd chiar mai mulți miniștri, semn că rezerva de cadre a FDSN-ului era foarte consistentă. Văcăroiu, în schimb, a rămas pe poziție tot mandatul.
Mai regăsim în executivul din 1992-1996 personaje ale căror nume erau, pe atunci, pe buzele tuturor, dar azi uitate sau căzute în desuetudine: Dan Mircea Popescu, Mișu Negrițoiu, Dan-Ioan Popescu, Dan-Matei Agathon, Daniela Bartoș, Alexandru Mironov, Petre Sălcudeanu, Liviu Maior, Gheorghe Tinca, Iulian Mincu ș.a.m.d.
„A treia cale” și „Cuponiada”
În 1998 apare cartea de interviuri „România: Jocuri de interese” a jurnalistului Gheorghe Smeoreanu cu fostul prim-ministru Nicolae Văcăroiu, în acel moment senator PDSR/PSD de Argeș. În carte, Văcăroiu afirmă aluziv că blocarea stabilizării economice a României s-a datorat deciziilor politice ale lui Ion Iliescu și agresiunii capitaliste a Occidentului.
Ceea ce a aplicat Văcăroiu, ca „reformă” în economie, a fost privatizarea prin celebrele, pe atunci, cupoane de tip Ciubais. Anatoli Ciubais a fost, pentru cei mai tineri și pentru neofiți, un politician rus, fost șef al Serviciului Energetic Unificat al Rusiei, care a fost responsabil pentru privatizarea în Rusia ca membru influent al administrației lui Boris Elțin la începutul anilor 1990.
Enciclopedia României notează despre aceste cupoane astfel: „Cuponiada – sau «privatizarea Văcăroiu» - a fost un program guvernamental de privatizare «în masă», demarat de guvernul Nicolae Văcăroiu în 1994, în perioada de tranziţie a României la economia de tip capitalist.
Prin acest program, guvernul a acordat fiecărui cetăţean care a împlinit vârsta legală de 18 ani, o parte din patrimoniul naţional, sub forma unui cupon. Cetăţenii ar fi urmat să devină acţionari la una dintre întreprinderile propuse de guvern pentru privatizare.
Prin această măsură, se încerca de fapt salvarea întreprinderilor de stat falimentare. Programul a fost un eşec”. Era teoria „celei de a treia căi”, dorite de Ion Iliescu, dar atunci când a fost aplicată de Văcăroiu în România, 1993 – 1996, teoria eșuase deja în trei locuri: Yugoslavia, Ungaria, URSS, iar Polonia, Ungaria și Cehia intraseră deja pe soluția occidentală.
„Amenințarea Occidentului” – teza favorită a lui Văcăroiu
Occidentul cerea foarte clar câteva lucuri, spune istoricul Alex Mihai Stoenescu: „În primul rând legiferarea imediată a noului regim al proprietății, cu accent pe configurarea sigură a proprietății private. Apoi, o modificare a Codului Muncii care să dea autoritate de inițiativă și de gestionare a proprietății de către proprietarul privat. Și, nu în ultimul rând, atragerea capitalului occidental care să participe într-o anumită proporție la constituirea capitalului national, cu excepția unor sectoare-cheie ale economiei care țin de exercitarea indispensabilă a suveranității”.
Guvernul Văcăroiu a refuzat să aplice vreuna din aceste măsuri. Pentru privatizare, el a adoptat soluția „cupoanelor Ciubais”, aleasă de Anatoli Ciubais, șeful privatizării din Rusia lui Elțîn.
Totodată, Nicolae Văcăroiu a lansat teza unei agresiuni occidentale cu scopul de a acapara piața românească, motiv pentru care s-a opus, iar consecința a fost prăbușirea generală a economiei și a statului în 1996. Să nu uităm că în timpul guvernului Văcăroiu, România și-a distrus aproape toate marile fabrici și uzine, iar flota comercială, care număra 300 de nave, și cea de pescuit oceanic, cu alte 70 de vapoare, s-au aneantizat.
Protejarea, cu orice preț, a economiei centralizate
În cartea lui Smeoreanu, într-un răspuns la întrebarea jurnalistului despre existența unei „conspirații economice pentru declanșarea schimbării în Europa de Est”, fostul premier afirmă:
„În orice caz, au fost influențe externe care au provocat transformări așteptate de populație, transformări care nu s-ar fi putut produce spontan. Aceste influențe externe au pornit și de la considerentul că în ultimul timp crizele economice mondiale deveneau tot mai frecvente, se produceau la intervale tot mai scurte de timp. Erau crize de supraproducție care puteau să sugereze că cele 14 țări socialiste în care s-au produs schimbări de regim pot reprezenta o pondere importantă, luate ca piață”.
Era ușor de sesizat încă de pe atunci ce-ar fi însemnat pentru economia occidentală spargerea acestei piețe închise socialiste bazată pe economii care nu dădeau rezultate bune și care ar fi reprezentat un debușeu extraordinar pentru economia occidentală.
„Perioada de tranziție” care ne-a distrus industria
Văcăroiu mai afirmă în acea carte că FMI și Banca Mondială doreau dezindustrializarea României: „În această direcție, un rol extrem de important îl au organizațiile financiare internaționale, care condiționează încheierea de acorduri cu țările respective, aflate în așa-zisa «perioadă de tranziție», de acceptarea unor pachete de măsuri care au drept scop accelerarea acestui proces de dezindustrializare”.
Ideologia pe care se sprijină acest atac este cea a Globalizării, care urmărește „desființarea statelor”.
Văcăroiu nu poate răspunde coerent, însă, nici astăzi, la întrebarea: „Cum se explică faptul că, deși a evitat criza economică prin liberalizarea și ocuparea piețelor Estului european, criza occidentală se declanșează totuși în 2007–2008?”.
Teama de capitalism
Economiștii afirmă că politica economică a lui Nicolae Văcăroiu a fost „neoetatismul”. Acest termen a fost definit într-o lucrare despecialitate celebră: „Postsocialist Pathways: Transforming Politics and Property in East Central Europe”, publicată în 1998 de sociologul american David. C. Stark și politologul maghiar László Bruszt și tradusă la noi în 2002.
Din analiza lor, guvernarea Văcăroiu a fost „accentuarea unei replanificări interne a statului” cu scopul de a produce o tranziție lentă, care să nu stârnească reacția violentă a societății și să conducă la schimbarea Puterii și, în același timp, de a bloca ocuparea pieței interne de către capitalul occidental. Lucru care s-a dovedit a fi adevărat, în timp.
Stoenescu: „Scopul? Păstrarea unui electorat captiv, socialist, etatist și antieuropean”
Istoricul Alex Mihai Stoenescu conchide: „Concluzia istorică ne duce în același punct. Explicațiile lui Nicolae Văcăroiu, dincolo de argumentele economice ale unei anumite viziuni despre tranziție – nu singura, dar trebuie tratată ca o realitate opțională – se adaugă argumentației despre impactul cu efecte multiple pe care l-a avut asupra României preluarea ilegitimă și violentă a Puterii de către grupul perestroikist în decembrie 1989.
Soluția apariției capitalismului românesc - capitalismul nu e românesc, este occidental - a fost o legislație și o guvernare care să permită constituirea unui sistem ierarhic politico-economic și mediatic, menit să păstreze controlul, nu al statului, indiferent cine vine la guvernare, ci al unui partid asupra statului și societății.
Principalul efect economic a fost întârzierea reformelor și a instalării economiei de piață funcționale. Ulterior, după mandatele Emil Constantinescu și Traian Băsescu, politica PSD s-a orientat spre controlul capitalismului românesc – improvizat și construit pe sistemul cartelurilor politico-economice și mediatice – și a distribuției populiste cu ajutorul Bugetului și al «baronilor locali», astfel încât să păstreze, dincolo de istorie, un electorat captiv, socialist, etatist și antieuropean care votează de fapt, în continuare, neocomunismul din anii 1990 - 1996”.