Punctul de vedere al Guvernului e prezentat de G.G. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne,în şedinţa Camerei Deputaţilor din 16 februarie 1933, dezbatere impusă, pînă la urmă, de Opoziţie.
„??? – Aşa cum a arătat guvernul cu cîteva zile în urmă, cînd a fost nevoit să instituie starea de asediu – în faţa unei încercări tenace de a ajunge la destrămarea ţării acesteia prin violenţă, printr- o revoluţie comunistă: Am spus atunci că ţara este pîndită de o mare primejdie, că se lucrează, de cîtva timp, în mod clandestin, pentru destrămarea acestei ţări.
Noi, ca să evităm o r
La aceste constatări, trebuie să mai adăugăm că acţiunea aceasta, care tinde la provocarea unei revoluţii în ţară, nu durează de o zi sau două, ci este pregătită de mai multă vreme în mod metodic, după un plan, pe care sîntem pe cale a-l constata. Avem unele documente, confiscate într-o ţară străină, din care, la timpul oportun şi cît mai curînd, se vor putea deduce conturile acestui plan şi posibilităţile pe care, cei ce leau conceput, le-au sperat. Aceste documente, de va fi nevoie, le vom comunica la timp ţării şi Parlamentului.
„Se observă însă în unele regiuni ale ţării agitaţiuni concertate, urmărindu-se scopuri străine împotriva ordinii publice şi siguranţei statului. Se ţinteşte la întronarea unei stări de lucruri existente într-o ţară vecină”.
Al. Vaida Voevod se scufundă în lămuriri complicate. Mai întîi, cum era de aşteptat, se sugerează existenţa unor documente ultrasecrete.
„E greu să expunem în faţa ţării toate consideraţiunile ce ne-au îndemnat să instituim starea de asediu”.
Teza conspiraţiei se afirmă în forţă:
„Avem certitudinea că sîntem împînziţi de o organizaţie străină şi n-avem nici o garanţie că peste o săptămînă sau două nu va izbucni flacăra şi mai puternic decît acum cîteva zile”.
Pe aceeaşi subtilitate a documentelor ce nu pot fi dezvăluite public bate monedă şi Eduard Mirto:
„Nu pot fi aduse în discuţie toate datele care au determinat aducerea proiectului stării de asediu”.
Gh. Gh. Mironescu are 59 de ani. Dacă ar fi să-l credem pe Grigore Gafencu, e un Moş Tăgîrţă al politicii carpatine. Un bătrînel dulce, zaharisit înainte de vreme, bucurîndu-se de faima unui Trahanache fără Zoe. În „Memoriile unui gazetar” (Editura Cartea Românească, 1979) A.P. Samson îl defineşte astfel:
„Omul era blînd, placid şi comod. Un bunic care spune poveşti şi aduce cadouri. Un bonom. I se spunea chiar în partid în chip de poreclă. Bon! Bon!, fiindcă tot mereu spunea «Bon»! Ginere al lui Bragadiru cu berea, G.G. Mironescu avea o avere imensă pe care o consuma nocturn unicul său descendent”.
Pe scena politică românească e genul de păpuşă plantată în posturi înalte de şmecherii zilei pentru ca, la adăpostul lui, să-şi facă mendrele. La 8 iunie 1930, ca să nu fie acuzat că l-a adus pe Carol al II-lea în fruntea ţării, Iuliu Maniu demisionează pentru cîteva zile din postul de premier. Misiunea de a forţa Constituţia, ba chiar şi de a participa la lovitura de stat carlistă e asumată de G.G. Mironescu. El acceptă să-l înlocuiască pe Iuliu Maniu. Astfel, la adăpostul unui premier de mucava, Carol al IIlea îşi face jocurile.
Pentru acelaşi scop e ales G.G. Mironescu să fie desemnat ditamai vicepremierul, ministrul de Interne şi ministru de Externe ad-interim în guvernul Alexandru Vaida-Voievod.
În plan oficial, G.G. Mironescu e ministru de Interne.
În plan real, adevăratul ministru e tînărul şi ambiţiosul Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne.
În zilele premergătoare formării noului guvern, numele lui Armand Călinescu e vehiculat pentru postul de ministru de Interne.
Îl vor Carol al II-lea şi camarila, care i-au dibuit ambiţiile nemăsurate.
Om al Regelui, junele ţărănist, Cal Troian al Camarilei în PNŢ, Armand Călinescu lucrează perfect cu alţi oameni ai Regelui din Poliţie şi Siguranţa Generală, între care se detaşează Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei.
Teza Pericolului comunist sau mai bine zis, a Mîinii Moscovei, deşi susţinută public de G.G. Mironescu şi de alţi membri ai Guvernului, îi aparţine lui Armand Călinescu.
Potrivit ziarului „Adevărul” din 5 februarie 1933, la Consfătuirea majorităţii parlamentare din după-amiaza lui 2 februarie 1933, Armand Călinescu a lansat teza Complotului de la Moscova privind declanşarea Revoluţiei bolşevice în România.
„D. Armand Călinescu arată că anul trecut în Ianuarie, comuniştii români au ţinut un congres în străinătate în care au hotărît să se infiltreze în instituţiile de stat şi în sindicate şi să organizeze greve şi mişcări în fabrici. Toate acestea în vederea răsturnării ordinei de astăzi.
Ca termen pentru aplicarea acestor puncte s-a fixat luna Martie. Aceasta este explicaţia mişcării de spionaj care s-a descoperit la poştă”.
Aşa-zisa Afacere de spionaj de la Poştă, la care se referă Armand Călinescu în discursul său, confirmă suspiciunile că identificarea revoltei de la Griviţa drept moment din Planul pus la cale de Moscova e opera Siguranţei, aflată în subordinea lui Armand Călinescu şi, prin asta, a lui Carol al II-lea.
Afacerea, care merită o analiză separată, e lansată la finele lui ianuarie 1933 (cu mult înainte de declanşarea revoltelor de la Ploieşti şi Bucureşti) prin cunoscutul truc al scurgerilor în presă.
Ziarul ales e Curentul lui Pamfil Şeicaru, de altfel cel mai bine informat ziar al momentului. Potrivit unui amplu articol din 29 ianuarie 1933, Siguranţa ar fi descoperit la Poştă o reţea de spioni bulgari membri ai Federaţiei Comuniste din Balcani, care puneau e cătmîna pe secrete de stat.
Diversiunea Mîna Moscovei în tulburările sociale din România e pregătită cu minuţiozitate de către Siguranţă.
Pe 24 ianuarie 1933, au loc incidente la mormîntul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.
Incidentele sunt provocate de Garda de fier a lui Corneliu Codreanu, cea mai anticomunistă organizaţie din România.
Prin aşa-zisele scurgeri în presă, dezordinele sunt puse pe seama comuniştilor, teleghidaţi de la Moscova.
„Curentul” din 26 ianuarie 1933 scrie într-o notiţă prezentată ca provenind din surse:
„Autorităţile judiciare şi cele de Siguranţă au constatat în ultimele manifestaţii publice cum a fost aceia a cazului Forţu, şi mai ales cu ocazia manifestaţiei de ieri, de la monumentul Eroului Necunoscut, că printre elementele care au provocat dezordini, în majoritatea cazurilor erau comunişti.
Pe baza acestor constatări s-au făcut intense cercetări de către Siguranţa Generală, care a dus la un rezultat unitar.
S-a descoperit astfel o nouă organizaţie susţinută de Soviete pentru asemenea mişcări şi se dă ca sigur că peste cîteva zile vor urma arestări senzaţionale”.
Vineri, 27 ianuarie 1933, ziarul revine pentru a se mîndri că „ştirea noastră s-a confirmat întrutotul”:
„În legătură cu acestea, ieri-dimineaţă (miercuri, 25 ianuarie 1933 – n.n.) a avut loc la Ministerul de Interne o consfătuire între d-nii Armand Călinescu, sub secretar de Stat la Interne, Eugen Cristescu, director şi Vintilă Ionescu, inspector general la Siguranţa Statului.
S-a discutat despre descoperirea nucleelor comuniste care nu aveau altă însărcinare decît aceea de a întreţine orice demonstraţii şi a produce dezordine”.
Sub acelaşi semn, prin folosirea presei, se lucrează intens la imaginea unui vast complot împotriva statului român.
Cuvîntul, un alt ziar apropiat de Camarilă, scrie la finele lui ianuarie 1933:
„Acum zece zile, Siguranţa Generală a Statului a anunţat că se află în posesia dovezilor că anumite mişcări anarhice sunt întreţinute cu fonduri venite de peste graniţă. Siguranţa îşi rezervă dreptul – în interesul cercetărilor – de a da publicităţii, mai tîrziu, amănunte asupra acestei revelaţiuni. Toate aceste dovezi se află acum în posesiunea ministrului de Interne, care a alcătuit un dosar ce se află la preşedinţia Consiliului de Miniştri”.
Universul de sîmbătă, 18 februarie 1933, difuzează articolul „S-a încercat un atentat în Gara de Nord”. Şeful Gării de Nord, inspector C. Rădulescu, ar fi înştiinţat organele superioare că miercuri, 8 februarie 1933, noaptea s-a găsit pe linia de intrare a Personalului 104 în staţie, între limbă şi contraşina acului 37, „o piatră destul de mare”, pusă pentru a produce deraierea de rigoare.
Acelaşi articol dezvăluie un aşa-zis sabotaj şi la halta Straja Ferăstrău din Bucovina.
Semnificativă pentru atmosfera de isterie naţională creată de Diversiune rămîne mărturia lui Mihai Manolescu despre atmosfera de la Senat din noaptea de 3-4 februarie 1933, cînd s-a votat Legea Stării de Urgenţă.
„Într-o noapte din 1933 ne-am trezit convocaţi în grabă la Senat pentru a discuta… proclamarea stării de asediu propusă de guvernul Vaida. Ca totdeauna în astfel de împrejurări, s-au pus în circulaţie zvonuri false, alarmante despre un tren de muncitori plecat de la Iaşi la Paşcani ca să aprindă revoluţia, despre comploturi etc.
În mijlocul panicii, m-am ridicat la tribună şi am protestat categoric, invocînd întîi calitatea mea de senator al camerelor economice care socotesc că nu există lovitură mai cumplită dată creditului ţării decît mărturisirea oficială faţă de străinătate că dezordinea în Capitală pretinde proclamarea stării de asediu. (Mihail Manolescu, „Memorii”, vol. II, Editura Enciclopedia, Bucureşti, 1933).
Artizanul şi dirijorul diversiunii e tînărul şi ambiţiosul june politic Armand Călinescu. Subsecretarul de stat la Interne pune la cale totul. El stă pînă dimineaţa la prefectura de Poliţie a Capitalei, coordonînd măcelul împreună cu Gavrilă Marinescu, ascultînd ordinele transmise de Puiu Dumitrescu, ţuţărul Lupeascăi. Mişcările de protest ale muncitorilor aduşi la sapă de lemn de dezastruoasa politică naţional-ţărănistă scot la suprafaţă pornirile unui om care vede peste tot conspiraţii dinadins iniţiate pentru a-i da lui posibilitatea să tragă cu mitraliera. Grevele ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie-februarie 1933 sînt perfect îndreptăţite într-o democraţie autentică. Transpunerea în practică a Planului de la Geneva lovea în primul rînd pe ceferişti şi petrolişti. Era de aşteptat, dată fiind disciplina din sectoarele de muncă respective, ca ei să fie primii în stradă. Cum află primele semnale, Armand Călinescu nu mai are nici o îndoială: e o vastă conspiraţie comunistă, ameninţînd Ţara, Monarhia, Regimul! Sub acest semn al paranoiei în stare avansată, el bagă spaima şi în şefii ierarhici. Potrivit propriilor însemnări din 2 februarie 1933, însuşi premierul Vaida-Voievod, altfel politician de treabă, e alarmat printro vădită exagerare:
„Vaida mă pune să fac raport celor de la Ploieşti. Descriu evenimentele şi le încadrez în planul general comunist.”
Isteria îl împinge pe Armand Călinescu la măsuri extreme. Care, între noi fie vorba, îi plac, deoarece îi dau posibilitatea de a-şi rezolva gravele complexe (e chior şi pitic) în măsuri de autoritate:
„Propun la urmă introducerea stării de asediu”.
Priapismul milităros al junelui îi nelinişteşte pe ceilalţi lideri ţărănişti. Aceştia îşi dau seama că excesul de zel al lui Armand Călinescu pune partidul într-o situaţie extrem de dificilă prin raportare la programul său democratic. După ce G.C. Mironescu se întoarce de la Rege cu asentimentul de trimitere a Legii Stării de Asediu în dezbaterea Parlamentului, Ion Mihalache reacţionează dur. O mărturiseşte însuşi Armand Călinescu:
„Mă duc la Mihalache şi-l pun în curent. El dezaprobă neted şi îmi spune că am făcut rău, am mers prea departe.”
Poziţia şefului său pe linie de partid nu-l descurajează. Ar mand Călinescu îşi vede mai departe de nebunia lui funciară. În aceeaşi zi, ca luat de vîrtej, se duce cu proiectul la Consiliul legislativ, la Comisia parlamentară de specialitate, şi nu se lasă pînă nu-l vîră în plen. Totul e făcut într-o asemenea precipitare nejustificată de evenimente, generată doar de paranoia lui Armand Călinescu, încît votul la Adunarea Deputaţilor se încheie la 12 noaptea, iar cel de la Senat, la 2. Înaintea dezbaterii, majoritatea naţional -ţărănistă din Parlament se adună în consfătuire, surprinsă de belicoşenia guvernului. Mihail Ghelmegeanu, Mihail Ralea, Petre Andrei îl iau la întrebări pe junele ambiţios şi neliniştit. Alexandru Vaida Voievod, depăşit de impetuozitatea subordonatului, îl pune să explice. Armand Călinescu se lansează rapid într-o fantasmagorică teorie a conspiraţiei bolşevice, plecînd de la Rezoluţia votată de comuniştii dîmboviţeni privind iminenţa unei Revoluţii în România. De unde să ştie ceilalţi ţărănişti, puşi în faţa unei măsuri care avea să-i scoată din Istorie, că bieţii comunişti români votau la două zile odată iminenţa unei Revoluţii în România! Ca orice paranoic autentic, Armand Călinescu e convingător. Majoritatea acceptă pînă la urmă măsurile dure, necruţător antidemocratice ale guvernului.
Era, într-adevăr, Regatul valah ameninţat de Revoluţia bolşevică? Un posibil răspuns ni-l dă discuţia dintre Armand Călinescu şi Puiu Dumitrescu, omul numărul unu al Camarilei. O notează Armand Călinescu pe 5 februarie 1933, seara:
„Îi explic pe larg care era situaţia şi spun că sînt convins că am făcut un mare serviciu ţării. Fără starea de asediu, nu mai puteam stăpîni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul ţării.”
Dialogul, luat din “Însemnări politice”, trădează jocul dublu al ambiţiosului ţărănist. Colegilor de partid el le vorbea de conspiraţia comunistă, de salvarea patriei aflate în primejdie de moarte. Lui Puiu Dumitrescu îi dezvăluie însă adevăratele intenţii. Prin starea de asediu, preludiu al represiunii, se asigura atmosfera antidemocratică pentru măsurile de austeritate cerute de Planul de la Geneva. Mult mai important, se crea cadrul pentru a pune capăt acţiunilor organizate de profesorul Grigore Forţu împotriva Elenei Lupescu. Lui Carol al II-lea nu amărîţii de comunişti îi dădeau insomnii, ci o mişcare tot mai populară vizîndu- i metresa. Era unul din aspectele lucrăturilor lui Armand Călinescu din interiorul propriului partid în favoarea Regelui. De altfel, în acelaşi joc perfid pot fi înscrise starea de asediu, reprimarea mişcărilor muncitoreşti şi, în general, măsurile antidemocratice .Toate acestea dădeau o lovitură fatală Partidului Naţional-Ţărănist care şedea în calea ambiţiilor dictatoriale ale lui Carol al II-lea. Guvernul Alexandru Vaida Voievod va fi, de altfel, ultimul guvern ţărănist din anii interbelici. Cu un bilanţ sinistru în plan economic, formaţiunii lui Iuliu Maniu îi mai rămăsese doar argumentele democratismului programatic. Diversiunea meşterită de Armand Călinescu împreună cu oamenii Regelui văduveşte partidul şi de acest ultim atu electoral.
Corneliu Zelea Codreanu spulberă teza pericolului bolşevic
Reprezentanţii altor formaţiuni nu sînt dispuşi să înghită găluşca pericolului care ameninţa „neamul nostru”. Ion. I. Mirescu, de la Partidul Social Democrat, pune punctul pe i:
„La căile ferate, lucrătorii au fost supuşi unui regim de batjocură, revendicările lor juste au fost întruna amînate, nemulţumirile şi strigătele lor de disperare nu au fost ascultate.”
Justeţea revendicărilor e recunoscută până şi de cei care acceptă teza conspiraţiei comuniste. La dezbaterea proiectului de Lege privind starea de asediu, din noaptea de 3 februarie 1933, Octavian Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, după ce parcurge lauda obligatorie că el a mai semnalat disoluţia autorităţii, ajunge să nuanţeze:
„Informaţiunile pe care le am îmi arată că în foarte multe puncte, şi în foarte multe ramuri cererile acestor mase sînt îndreptăţite. Este un prea mare dezechilibru între retribuţia muncii pe seama celui sărac şi obijduit şi între marile cîştiguri nemuncite care se pun la dispoziţia elementelor exploatatoare.”
Marea surpriză vine însă dintr-altă parte. Luînd cuvîntul, Corneliu Zelea Codreanu ţine să declare în furtunoasa dezbatere din Adunarea Deputaţilor de la 16 februarie 1933:
„D-le preşedinte, d-lor deputaţi, în numele grupării din care fac parte cer ca alături de ancheta pe care este normal să o facă autorităţile în drept să se facă şi o anchetă parlamentară, compusă din reprezentanţi ai diferitelor grupări politice din acest parlament. Cer acest lucru, pentru că mă îndoiesc de exactitatea afirmaţiilor făcute de d. ministru de interne; mă îndoiesc pentru un motiv bine determinat. La 24 ianuarie, atunci cînd studenţimea română, naţionalistă şi creştină, mergea să depună o cruce la Mormîntul eroului necunoscut, Siguranţa statului a dat informaţia, întro foaie din Capitală, că acea acţiune a fost pusă la cale şi subvenţionată de Moscova.
Dacă tot aşa de verosimilă este şi informaţia pe care d-voastră o aveţi în afacerea de la Griviţa, atunci înţeleg foarte bine cîtă dreptate aveţi ca să luaţi măsuri de asemenea natură, ca cele pe le-aţi luat ieri şi azi.”
Guvernul naţional-ţărănist pusese tulburările de la Griviţa pe seama complotului comunist. Unul dintre cei mai consecvenţi anticomunişti din România nu ezită însă să dezvăluie adevărata cauză: foamea.
...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)