Revoluția în justiție a fost declanșată abia în aceste zile, prin soluția de referință, pronunțată de un complet de cinci judecători al instanței supreme, prin suspendarea executării pedepselor aplicate celor condamnați de completuri nelegal constituite.
Istoria dreptului din România nu a cunoscut o așa situație și o așa discrepanță uriașă între o categorie și alta de judecători. Au existat și există judecători care s-au lăsat purtați de umori personale, de temeri și lașități, și care, fără niciun scrupul, au trimis, cu seninătate și multă ușurință, oameni inocenți la închisoare. Au existat și există judecători adevărați, care, în ciuda tuturor presiunilor și sugestiilor, au continuat să fie o oază de dreptate într-o imensitate de injustiție.
Odată cu reașezarea judecătorilor în completurile de cinci, trase la sorți aleatoriu, aceștia au realizat că, dincolo de orice riscuri, nu mai pot continua să mențină nedreptățile care au măcinat pur și simplu această țară, nedreptăți care au atras asupra ei blesteme nemeritate.
Cel mai dramatic comportament al masei de judecători este acela al spiritului de castă: pe de o parte, se văd colegi cu procurorii și simt nevoia să le dea dreptate acestora, iar pe de altă parte se simt animați de sentimentul de a-și acoperi colegii și atunci fac tot ce le stă în putință să le mențină soluțiile. Pentru aceste motive, de iubire de clan, deși este evident pentru oricine că acuzațiile din rechizitorii sunt inventate, nesusținute de probe, iar soluțiile din sentințe sunt incredibil de greșite, tind să le dea dreptate celor pe care îi văd ca pe colegii lor, procurori sau judecători, apărătorul aflându-se întro poziție absolut ingrată, cu o misiune incredibilă.
Atunci când judecătorii vor fi capabili să se debaraseze și de acest balast sentimental și vor avea capacitatea să privească apărările de pe aceeași poziție cu rechizitoriile, motivele de apel ca pe veritabile critici la adresa hotărârii, iar nu la adresa colegului său, când vor înțelege cei mai mulți ce înseamnă prezumție de nevinovăție, abia atunci vom putea afirma cu tărie că justiția începe să se înfăptuiască. Cu alte cuvinte, trebuie să înțeleagă că se poate greși, că probabilitatea aceasta este foarte mare (în Statele Unite rata de achitări este de aproape jumătate), la fel de mare cu cea de a avea dreptate. Și când vor reuși să recunoască greșelile lor, ale judecătorilor, când ei despre ei vor fi capabili pe deplin să stabilească faptul că au greșit, abia atunci ne vom fi însănătoșit pe deplin. De la curajul nebunesc al judecătoarelor din cazul Gutău, care au putut să admită faptul că un OM a stat nevinovat în închisoare, la judecătoarele din completul de cinci care au avut curajul similar de a elibera provizoriu chiar doi foști miniștri, aflați în închisoare în urma unor hotărâri controversate, a fost doar un pas.
Acum putem afirma că avem ceva șanse, chiar dacă încă destul de mici, să vedem luminița de la capătul tunelului, că există judecători care pot repara greșeli, oricât de greu ar fi acest lucru. Restul, cei care nu pot înțelege că asta este șansa justiției noastre, să se îndrepte prin ea însăși, trebuie să fie la rândul lor „judecați” de cei care pot face asta: inspectorii judiciari și membrii Consiliului Superior al Magistraturii.
Judecați corect pentru a nu fi judecați voi înșivă de alții, asta ar trebui să fie deviza justiției române. Recunoașteți greșeli și iertarea voastră va veni din rândul societății. Pacea poate veni doar de la cei meniți să aducă pacea, după ce au iscat război: judecătorii. Căci există o zicală la români: „Greșeala recunoscută e pe jumătate iertată”. E adevărat, pe jumătate… dar decât nimic…