Nu este o surpriză pentru nimeni legătura dintre Nicolae Ceaușescu și Iran, fiind chiar ultima țară pe care șeful statului a vizita-o înainte de pierderea puterii. Pe lângă Iran, Ceaușescu s-a dovedit a fi prieten cu multe țări din lumea a treia, Irak, Liban, Siria.
Cât de apropiată era România de Irak ? La acel moment, Irakul și Iranul erau în război, început în septembrie 1980 și încheiat după aproape opt ani, august 1989, producând imense distrugeri ambelor țări, atât umane cât și materiale. Războiul nu a avut un învingător, încheindu-se cu acceptarea ambelor părți.
În tot acest timp, Nicolae Ceaușescu oscila între cele două state, având relații de “prietenie” cu amândouă, chiar dacă Ceaușescu “își dorea sincer ca Irakul să învingă. Deși Irakul era în război cu Iranul, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită oficială în Irak, ceea ce nu putea să nu-i deranjeze pe iranieni. Este adevărat că în această vizită l-a convins pe Saddam Hussein să-și retragă trupele de pe teritoriile ocupate în Iran și să ceară ca Iranul să procedeze la fel”, a spus Ștefan Andrei.
Cererea făcută de Nicolae Ceaușescu președintelui Irakului a fost făcută și public, prin mesaje adresate celor doi șefi de stat, pentru a înceta ostilitățile și pentru a se retrage la frontierele naționale, găsind rezolvarea problemelor printr-o cale politică.
Datoria Irakului
În 1989, capitala Irakului era un oraș modern, cu numeroase șantiere, cu o industrie destul de dezvoltată, tonele de petrol atrăgând ca un magnet firmele occidentale. România a construit două fabrici de ciment și un sistem de irigații în Irak. La finalul anului 1989, datoria Irakului era de 1,4 milioane de dolari, din care 750 de milioane erau scandente la 31 decembrie 1989. Nicolae Ceaușescu nu a acceptat rambursarea datoriei prin petrol, la un preț mai mare, motiv pentru care Irak-ul a stabilit ca plata să fie făcut în rate, timp de trei ani, începând cu anul 1992.
Însă, poziția României față de Războiul din Golf a făcut discutabilă recuperarea acestei datorii, Ștefan Andrei constatând că nerealizarea la timp a obiectivelor din contract, a atras după sine penalizări serioase.
“Problema a apărut când în 1989, Irakul ne scosese de la cele două fabrici de ciment, voind să le termine singur sau cu firme din alte țări. La fabricile de ciment nu s-a semnat cu partea irakiană o înțelegere care să prevadă despăgubiri din partea Irakului pentru cheltuielile suplimentare necesitatea de daunele produse prin conservare. La irigații, pentru a putea veni cu un termen mai scurt decât sud-coreenii, care dispuneau de mașini moderne, de mare capacitate și o organizare a foței de muncă, trebuia neapărat să importăm și noi asemenea mașini. Bineînțeles că N. și E. Ceaușescu n-au fost de acord și bineînțeles că Ioan Aavram s-a angajat să le fabrice în țară și bineînțeles că n-a putut realiza asta și bineînțeles că am căzut sub incidența penalizărilor pentru nelivrarea la termen.”